Din nefericire se pare că așa este. Doar o singură mențiune pe un edificiu din orașul Focșani, anume Statuia Independenței din Piațeta Tribunalului vechi mai amintește de eroul care , acum 140 de ani, plătea cu viața un vis vechi de secole al românilor, acela de a fi o națiune de sine stătătoare. La 9 mai 1877, conform dorinţei cetăţenilor, armatei, opiniei publice, grupurilor politice şi guvernului, Parlamentul proclama independenţa României. Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine, arăta că, fiind stare de război cu Înalta Poartă, legăturile cu puterea suzerană fiind rupte, ”sîntem independenţi, sîntem naţiune de sine stătătoare”. În aplauzele deputaţilor şi ale mulţimii care participa la dezbateri, Kogălniceanu accentua: „Aşadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara …că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”.
Această stare de fapt a trebuit, din păcate, consfințită și cu arma în mână de către soldații români, iar aceștia s-au achitat cu toată cinstea de misiunea de la sud de Dunăre, plătind cu viața a peste 10.000 de victime, dintre care mulți focșăneni și putneni, mai cunoscuți nouă celor de azi fiind George Șonțu și Leon Cracalia. Dacă despre Șonțu mai există o stradă care îl amintește, în ceea ce-l privește pe Leon Cracalia, parcă toată lumea din orașul său natal s -a străduit să-l facă uitat, ceea ce, de exemplu, la Giurgiu nu s-a întâmplat, bustul lui fiind așezat la loc de cinste pe Aleea Eroilor, alături de alți 22 de Mari Eroi din Războiul de Independență.
La Focșani nu există așa ceva, nici măcar casa care îi poartă numele nu amintește pe a sa fațadă de acest personaj ilustru, iar vechea stradă Căpitan Cracalia a căpătat, încă din anul 1948, alte denumiri, fără nici o legătură cu eroul nostru, fiind cunoscută o perioadă în trecutul recent drept strada Doftana și în prezent strada Vrâncioaia. Așa că poate nu se supără nimeni dacă ne mai amintim cine a fost Leon Cracalia. Acesta s-a nascut la Focșani pe 6 Iunie 1838, a intrat în armată ca soldat la 1855, a capătat gradul de sub-locotenent la 1863, în 1868 ajungea locotenent și în 1871căpitan. Comandant al unei companii din Regimentul 10 Dorobanți, el moare pe câmpul de luptă la 30 August 1877, la atacul redutei Grivița. Iată din nou tabloul sacrificiului suprem al focșăneanului nostru, după cum de altfel s-a consemnat în Cronica Vrancei vol VII: “Batalionul 1 din Regimentul 10 Dorobanţi Putna, condus de maiorul George Şonţu şi care era sortit să deschidă crunta bătălie de la redutele Griviţa, avea în momentul pornirii la atac următorul dispozitiv: compania 1, sub comanda locotenentului Chivu Stănescu, în care a luptat şi sublocotenentul Gheorghe Pastia, nobilul ctitor al Teatrului şi Ateneului din Focşani şi compania a III-a, sub comanda căpitanului Leon Cracalia, din care făcea parte şi locotenentul Gheorghievici, se găseau în prima linie de luptă. Compania a II-a, sub comanda căpitanului Vâlcescu și compania a IV-a, sub comanda căpitanului Bengescu şi încă o companie care ducea fascinele şi scările pentru escaladat parapeţii, se găseau în urmă, răspândite în coloană de companii. Pe o ploaie măruntă şi o negură deasă care stăpâneau tot cuprinsul câmpului de bătălie, coloana de atac a început mişcarea spre poziţiile inamice. În faţă, desfăşurate în linie de trăgători, înaintau compania I, sub comanda locotenentului Chivu Stănescu şi compania a Ill- a, sub comanda căpitanului Cracalia Leon, urmate de alte trei companii de sustinere, care transportau sape pentru astupat tranşeele, fascinele pentru umplerea şanturilor şi scări de asalt pentru escaladarea parapetelor. În mijlocul lor se afla maiorul George Şontu, îmbărbătându-i. De aproape, în formatie de atac venea batalionul căpitanului Valter Mărăcineanu. Comanda întregului eşalon o avea locotenent-colonelul Constantin Poenaru, comandantul Regimentului 8 Linie.
După ce a parcurs sub focul intens al inamicului aproape un kilometru, coloana de atac a Diviziei a 3-a s-a apropiat de culmea dealului. Ajunşi pe creasta descoperită a dealului, soldaţii au rămas înmărmuriti. Privind de jur-împrejur, ei au observat că nu sunt la marginea redutei, aşa cum li se spusese înaintea atacului. De asemenea, au observat că între ei şi redută nu era un loc plan, aşa cum fuseseră informati, ci se aflau în fata unei vâlcele largi de aproximativ 600 – 700 de metri, cu malurile repezi şi acoperite cu tufişuri care îngreunau mult înaintarea trupelor noastre. Valea aceea, despre care nu se ştia nimic şi care nu era marcată pe hărţile oficiale, a căpătat atunci denumirea de “Valea Plângerii” sau” Valea Sângelui”, în amintirea lacrimilor şi sângelui care au curs în acea zi. Bravii dorobanţi nu s-au oprit. Având în fruntea lor pe maiorul Şontu, ei au coborât, în ordine perfectă, până în fundul văii şi, urmati de infanteriştii căpitanului Valter Mărăcineanu, s-au avântat spre redută, urcând panta repede şi acoperită de tufăriş mărăcinos, care împiedica mersul oamenilor, fără a-i putea ascunde de focul apărătorilor redutei şi de focul forturilor învecinate. Sub ploaia de obuze şi şrapnele, trimise cu precizie de pe înălţimile Bucov, unde otomanii instalaseră o baterie de artilerie şi puzderia de gloanţe ce se revărsa din şanţurile de apărare şi de pe parapetul redutei, dorobanţii se apropie de poziţiile duşmane. Situaţia românilor era disperată: asupra coloanelor de atac se abăteau atât focul din faţă, cât şi cel din şanţurile de apărare aflate în flanc, provocând mari pierderi de vieţi omeneşti. La câţiva paşi de gomistul Niţă Rotaru, o schijă de obuz l-a izbit în gât pe maiorul George Şonţu, care căzu pe loc, lovit de moarte. Văzând pe maiorul Şonţu mort, curajosul căpitan Leon Cracalia a luat comanda companiilor şi, îmbărbătându-şi putnenii, au continuat atacul. La scurt timp căzu mort şi el, lovit de un glonte în piept.”
Din păcate se poate afirma, ca o tristă concluzie, că, peste decenii, a mai fost lovit o dată. Și nu de soartă, ci de nepăsarea concetățenilor, ca să nu spunem mai mult.
Florin Dîrdală, cercetător Arhivele Naționale, Serviciul județean Vrancea
