De prin Vrancea

Amintiri de la ”Revoluţia” vrânceană

Oameni in Piata Unirii, pe 22 decembrie, dupa fuga lui Ceausescu

Oameni in Piata Unirii, pe 22 decembrie, dupa fuga lui Ceausescu

Oameni in Piata Unirii, pe 22 decembrie, dupa fuga lui Ceausescu

Timpul trece şi multe din mărturii îşi pierd prospeţimea sau acurateţea iar din ceţurile ce se aştern peste evenimente puţine impresii mai răzbat neatinse de erodarea lentă a timpului. Relatările se încarcă cu greutatea subiectivă a importanţei şi imaginaţiei pe care cei contemporani o adaugă tumultului acelor zile. Unii le percep ca zilele glorioase, iar amintirile devin greu moralizatoare, acţiunile lor banale căpătînd alonjă eroizantă. Alţii, care au privit totul din fotoliu ca la un thriller bun, sunt siguri că oamenii au fost figuranţi în scenarii conspiraţioniste bine scrise şi astfel au o cu totul altă viziune. Sunt şi inşi ce nici morţi nu au vrut să ia parte la evenimente căci nu vroiau să fie complicii unei lovituri de stat planificate cu multă vreme înainte de care ei aveau cunoştinţă. Oricum ai răsuci-o, zilele lui decembrie 89 tind să capete osatură mitologică, memoria se şablonizează în funcţie de opinii. Tot ce s-a întâmplat numai aşa trebuia să se întâmple, doar în circumstanţele prestabilite. Cine să mai stea să facă efortul să se întoarcă în timp cu ochii minţii şi ai sufletului, să caute fiorul unei nădejdi, al unui vis care părea că nu mai va să vie să se împlinească.

20 decembrie 1989. Noi, studenţii, eram deja acasă. Perioada alocată cursurilor luase sfârşit mai devreme pentru a nu ne permite să devenim o forţă insurgentă în Bucureşti. Ascultasem până la suprasaturare Europa Liberă şi ştiam că deja Timişoara e un oraş liber. Mă plimbam hai-hui prin oraş poate, poate se mişcă ceva şi pe la noi. Nimic. Nici o speranţă. Vroiam solidaritate, luptă, sînge, eroism. Purtam în mine ceva din imaginea romantică a Revoluţiei franceze de la 1848 descrisă de Hugo în Mizerabilii. Prin oraş patrulau liniştite echipe de muncitori vigilenţi conduşi de către un miliţian. Caprele cu trei iezi.  Gândul le stătea mai mult la bancuri , să omoare timpul, iar dacă pica şi  “una mică” , de încălzire, cu atât mai bine.

21 decembrie.Priveam la TV marele miting de la Bucureşti. Aşa cum ascultasem toate lucrările Congresului 14 al PCR la difuzor, în camera de la căminul din Grozăveşti,  aşa şi acum, ştiam că e istorie vie tot ce se derula pe ternul ecran alb-negru. Erau ultimele zvâcniri ale unui regim muribund. Deodată se aude un poc, zgomot, panică, camerele se mută cu obiectivul lor înspre clădiri, apoi se întrerupe emisiunea şi apare mira. Ştiam. Eram sigur. Începuse şi la Bucureşti. Alerg ca un nebun pe la doi vecini mai prieteni să le dau de veste. Am simţit pe loc condescendenţa lor. Impulsurile, pornirile mele erau tratate cu îngăduinţa celor care cred că au văzut multe la viaţa lor. Revin şi urmăresc celebra scenă cu suta de lei cu care Ceauşescu dorea să mituiască populaţia. În rest, telefoane cu prietenii din Bucureşti care mă ţineau la curent cu baricada ridicată în Piaţa Universităţii. Seara târziu, aflu că s-a tras în draci şi că un prieten, după ce a fost fugărit aproape 1 km, a scăpat ca prin urechile acului. Ani buni va rămâne cu traume sufleteşti. În tot acest timp, în Focşani domnea o linişte stranie,  adâncă, pustie, apăsătoare. O frică paralizantă se lăsase parcă peste oraş.

22 decembrie. Cu sufletul la gură. Da, este ziua cea mare. Muncitorii de pe platformele industriale s-au hotărât. Sângele vărsat a indignat. Se cere răzbunat. Generalul Milea s-a sinucis. Crapă sistemul. Ţâşnesc pe uşă şi ajung printre primii în Piaţa Unirii. Boxele unui “profesionist”, şi cântăreţ şi securist, erau deja puse. “Băieţii” furaseră startul. Formăm un mic grup şi dăm să intrăm în ”Casa Albă”, actuala Prefectură. Se pune stavilă Didi Băjenaru care ne imploră să cruţăm clădirea, bunurile, avutul obștesc, căci sunt obţinute prin truda poporului. Ţip la el să se dea la o parte, îl cunoşteam bine de la fotbal şi îl mirosisem ce hram poartă, pătrundem înăuntru şi împreună cu o altă persoană scoatem steagurile dintr-o debara de la etaj, pe care le depunem ca pe nişte trofee în mijlocul pieţii. Decupăm stema, le fluturăm simbolic, dar repede luăm seama că eram cam singuri. Nici o emoţie nu era stârnită primprejur, nu ne înconjura nici o undă de entuziasm. Înăuntru începuse jaful generalizat, iar afară lumea, rarefiată, comenta abia trăgând cu urechea la ce se mai striga pe la difuzoarele de la Ateneu unde se tot perindau tot felul de salvatori, cu tot felul de apeluri sau informaţii vitale, ultraurgente. M-am întors cam desumflat acasă. Credeam că e obligatoriu cu emoţie, patetism, lacrimi, ca-n filme.

Spre seară începe „Contrarevoluţia”. Curg apelurile cu apărarea Revoluţiei ameninţată acum de teroriştii plătiţi ai tiranului. Alături de doi prieteni răspundem prompt, ne prezentăm într-un suflet la vechea Prefectură unde ni se repartizează strada Bariera Mărăşeşti din Obor pe care trebuie să o apărăm, să o controlăm  şi să o verificăm la sânge ca nu cumva să se strecoare pe acolo vreun duşman al poporului vrâncenesc. Cerem arme, făcuserăm şi noi Armata, acum eram mândri de chestia asta, după ce atât amar de vreme o înjuraserăm la greu. Normal, suntem ferm refuzaţi, iar în compensaţie primim  panglici tricolore pe care le legăm patriotic la braţ. Asta e, la o nevoie luptam şi cu braţele goale şi cu pieptul dezgolit. Nu ne era clar cum puteam anunţa comenduirea în cazul în care eram atacaţi, dar cine să mai se gândească la toate amănuntele…Doar şi victimele colaterale tot la capitolul detalii intră, cine să mai ţină cont că şi-n ele pâlpâie o mică viaţă. Luăm strada în primire şi stăm, şi stăm, şi ne plimbăm de colo-colo, şi iarăşi stăm. Ne uitam stânga-dreapta, nimic. Nu tu un inamic, nici măcar vreun trecător rătăcit.  Nimic. Ţipenie de om. Sau măcar o maşină să treacă pe acolo, să spargă monotonia. Ţi-ai găsit. Lumea era cu ochii la TV. Noi trebuia să ne luptam cu întunericul, el era duşmanul nostru. Şi cu plictiseala. Şi cu sentimentul de frustrare că trece istoria pe lângă noi, şi noi… tot anonimi. Cu ce o să ne lăudăm şi noi la bătrâneţe, la nepoţi. Bunici noştri ne vorbeau de bătăliile de la cotul Donului, Odesa, Sevastopol, Tatra şi noi lâncezeam uitaţi în întuneric. Nu tu un bec pe stradă, barem  vreun picior de câine să te iei de el, să-l fluieri ca apoi să arunci câteva pietre după el ca să-l goneşti. Exasperaţi, ne luăm inima în dinţi şi schimbăm, cu de la noi putere, obiectivul de război. Schimbăm linia frontului. Ne mutăm un pic mai departe, pe altă stradă, pe Cuza Vodă, unde să avem şi noi parte de lumină, de ceva maşini.  De un pic de adrenalină. Deh, altă mâncare de peşte. Erau cam nedumeriţi şoferii că de ce atâtea filtre pe o bucăţică de drum, dar şi noi le ziceam drept în faţă. La război, ca la război. Şi ei prea începuseră să dea în patima transportului de brazi -pomi de iarnă sau a mult visaţilor porci de Crăciun, în vreme ce în alte colţuri ale ţării încă mureau oameni.  Fiecare cu ocupaţiunile lui. Într-un tîrziu ne-am cam prins noi că terorişitii nu prea se grăbiseră să dea iama prin al nostru oraş, aşa că bosumflaţi, nedormiţi şi fără galoanele gloriei am purces  spre casă.

23 decembrie. A doua zi am dat să chiulesc de la îndatoririle revoluţionare. Nu erau pe gustul meu. Nu aveau nerv, tensiune.Nu erau chiar aşa ”revoluţionare”.  Totuşi, pe seară m-am decis să mă duc cu amicii la o mare întrunire a tineretului. Trebuia, doar tineretul era inima Revoluţiei şi noi nu puteam s-o lăsăm să nu mai bată, ne făceam de baftă. Ţin minte că era la Casa de Cultură şi era o hărmălaie de nu te înţelegeai om cu persoană. Reţin doar tupeul fostului şef de la UTC care vroia democratic să se pună în fruntea noastră şi să ne reprezinte în continuare. Susţinea sus şi tare că are experienţă şi musai ca noi să profităm de ea. A plecat cu coada între picioare. Când am dat să plecăm a început să se tragă deşi nu ne dădeam seama de unde şi în cine. Într-un final ne-am furişat şi am ajuns vis-a-vis de vechea prefectură, unde am asistat la una dintre stupidele scene made 89. Un soldat aflat pe clădirea Poştei s-a speriat, naiba ştie de ce, cred că de la o pocnitoare sau petardă,  şi a început să tragă ca dementul cam în tot ce mişcă. Ne-am ascuns înfricoşaţi, dar a apărut din nou acelaşi domn, Didi Băjenaru, care a reuşit să-l liniştească.

Din motive lesne de înţeles m-am ferit să discut despre Revoluţie. Mi-a fost ruşine faţă de cei care au murit sau au fost răniţi. De cei care au luptat de-adevăratelea. M-am considerat mereu vinovat că nu am mers la Bucureşti. Am fost animat de intenţii bune şi atât. Similar noţiunii pompoase de participant  la trafic,  m-am categorisit şi eu ca simplu  participant la evenimentele din decembrie. Nu am cutezat mai mult. Alţii, fără nici o mustrare de conştiinţă, da.

Privilegii da, Revoluţie ba. Focşani-ul e un oraş pe care Revoluţia l-a ocolit chiar dacă are revoluţionari, nu puţini, certificaţi, autorizaţi, plătiți. Un reprezentant fidel al acestora e dl Didi Băjenaru. Fost ofiţer de miliţie, promoţia ‘68, este dat afară din serviciu pentru activitate necorespunzătoare. Numit jurist la o întreprindere,  printr-un concurs de împrejurări ajunge şi preşedinte al clubului de fotbal Unirea. Rămâne în anale scena în care Didi aleargă jumătate de stadion pentru a aplica o corecţie unui arbitru în faţa unei tribune în hohote de ridicolul situaţiei. Evident a fost exclus din viaţa sportivă pentru huliganism. După 89 membru de vază în FSN, îl regăsim director general al prefecturii dar în acelaşi timp este şi arestat pentru învârteli cu bani, în legătură cu megaescrocheria Gerald. Este perceput ca agent de influenţă de succes în justiţie. Folosit şi la treburi murdare, în campania din iarna lui 2012 de denigrare a lui  Băsescu purtată de PSD,  Didi s-a remarcat prin lozinci lansate în contra Ziarului de Vrancea şi a redactorilor ei, îndemnând şi incitând la violenţă. Poliţia nu s-a sesizat, că doar ce treabă ar avea ea … Un revoluţionar de Vrancea dar şi un produs al Revoluţiei vrâncene. Un exemplar tipic pentru această nouă clasă de profitori post 89,  formată în mare parte din miliţieni, procurori sau informatori ai Securităţii. Să mai spunem că până și șeful Gărzilor Patriotice din județ, lt. col. Toma Bălean, cel responsabil cu ciomăgirea tinerilor care au ieșit în stradă, a devenit și el revoluționar?

Distribuie:

Comments are Closed

Theme by Anders Norén