c@rte în sate, Concurs de scriere creativă 2020

Copiii din sate ne scriu: Povestea lui Gabriel și „vindecarea manualelor rănite”

„Cărțile,  petale din soare”, scrisoare trimisă pentru Concursul de scriere creativă Prietenii lui Cărțilă ne scriu de către Gabriel Bârzan, de la  Școala din satul Muncei, comuna Vrâncioaia

Cred că  a adus-o vântul sau  poate că  vreo pasăre a scăpat-o din cioc, în grădina noastră, acum vreo trei ani. A fost cât Neghiniță, dar  a prins rădăcini. Anul următor, au mai apărut alte două flori-surori. Cel mai mult îmi plăcea să le văd cum urmăreau Soarele, cât era ziua de lungă. Florile sorbeau lumina și i-o preschimbau în miez dulce și bun. Mai ronțăiam din când în când acest miez, dar mai mult îmi plăcea să le privesc pălăriile. Semănau cu filele cărților, pe care stau aliniate rânduri-rânduri literele, cuvintele, poveștile.

Noi nu avem acasă decât vreo câteva cărți și nici la școală nu sunt mai multe, așa că îmi făcea placere să  „citesc” în pălăriile de soare ale florilor din grădina mea. Florea – Soarelui m-a îndemnat să respect cărțile, indiferent de copertele cu care sunt învelite foile. Îmi aduc aminte că atunci când ne adunam în clasă, la începu de an școlar, noi, elevii, ne uitam cu amărăciune la manualele care ne aștepatu pe bănci, cu coperte obosite de atâta frunzărit. Unii se supărau, alții nu luau în seamă și mai erau și alții care, din cauza aspectului, nici nu se mai uitau la manual. Toți învățătorii noștri ne-au arătat cum să învelim coperta manualelor. Mie îmi place să fac asta. Este ca și când aș bandaja o rană. Astfel, mulți dintre noi au vindecat multe manuale rănite și obosite.

Tot mergând la școală, din toamnă, până în primavară, am isprăvit de citit toate poveștile din manualele primite de la școală.  Apoi, a venit un val rece, chiar când iarna se sfârșiseră. Oamenii mari l-au numit Sars Cov 19, au spus că este un virus si au spus copiilor să nu mai iasă din casă.

Pentru că eu nu aveam nici tabletă și nici internet, am început să mai citesc o dată toate manualele mele. Apoi, am trecut la cele ale fratelui meu. După aceea, am recitit a nu știu a câta oară cele două volume din colecția “Povești nemuritoare”, pe care o avem în casă.

Mă plictiseam tare și abia așteptam să răsară prietena mea, cu pălărie țesută din povești. Într-o zi de vară toridă, a răsărit, împreună cu prietenele ei. Până când au rodit, am tot citit literele de aur, de pe petale. În zilele înnourate, când poveștile  Soarelui  nu mai ajungeau la ele, le-am văzut cum se întorceau una spre celaltă, ca să își dăruiască lumină. În astfel de zile,  m-am gândit să le spun eu lor poveștile pe care le știam. Seara, când ele adormeau cu fața spre pământ, eu născoceam alte aventuri cu personaje care semănau cu cele din manual. Mă imaginam un fel de Bastian, care a salvat Fantasia… Spre sfârșitul verii, mi-am dat seama că nu voi putea scrie niciodată o “Poveste fără sfârșit” , dacă nu citesc destul de mult. Dar de unde să găsesc eu atâtea cărți?

Într-o zi, mi-a venit idea să le rog pe prietenele mele să vorbească cu Soarele și să îl roage să ne trimtă cărți multe, ca să avem și noi o bibliotecă în clasă. Mă și vedeam răsfoind cărți despre eroi de legendă, enciclopedii, dicționare, atlase… Este drept ca cel mai mult m-ar fi încântat cărțile cu benzi desenate!

Eu cred că și florilor și Soarelui le-au plăcut poveștile mele, pentru că mi-au îndeplinit dorința. Așa se face că, în prima zi de școală, am găsit în clasă un raft plin de cărți. Le aduseseră învățătoarea cea nouă.

Gabriel BÎRZAN, clasa a IV a,   Școala cu cls. I-IV sat Muncei, Vrâncioaia 

Îndrumător: prof. Eliza   Agavriloaei

                                                             

Distribuie:

Comments are Closed

Theme by Anders Norén