Uncategorized

Cui îi mai pasă de eroi?! S-a dus ultimul transmisionist vrâncean din al Doilea Război (Video)

Cristea Măciucă, alături de nepoți, în timpul interviului pe care i l-am luat în toamna anului 2018 la Spulber, în casa dânsului.

În familia lui Cristea Măciucă au fost „eroi din tată în ginere”, de la Războiul de Independență până la cel de-al Doilea Război Mondial. Ultimul veteran a luptat în munții Tatra și a avut o viață de poveste, cu bune dar mai ales cu grele.

Un străbunic fericit la aproape o sută de ani

Cristea Măciucă, ultimul veteran de război din comuna Spulber, un om drept, înalt ca bradul, este condus astăzi pe ultimul drum cu onoruri militare după o viață trăită cu frică față de Dumnezeu și respect față de Patrie. Avea 97 de ani, și a fost ultimul supraviețuitor din cel de-al Doilea Război Mondial în comunitatea de la Poalele Zboinei Frumoase. Cristea Măciucă a plecat pe jos la război, ca soldat în Regimentul 2 Grăniceri în Dobrogea, la Cernavodă, cu misiunea de a apăra graniţa cu bulgarii. Apoi a ajuns să lupte cu vânătorii de munte și așa a ajuns până la Cehoslovacia și s-a plimbat în opinci prin Praga. A venit acasă din munții Tatra cu un glonț înfipt în spate pe care l-a purtat aproape toată viața în corp. A plecat la oaste la 17 ani neîmpliniți și s-a înapoiat de pe front, major, în 1945. Între timp rămăsese și fără mamă, care s-a prăpădit tânără. Vorbim de un erou care avea  aproape aceeași vârstă ca România modernă. „Nu mi-a fost frică nici că mor nici că trăiesc, crede-mă! Îmi făceam în fiecare dimineață câte o cruce, mă închinam la El și m-a scăpat.„, ne-a spus dânsul cu ocazia unui interviu realizat în 2018 pentru proiectul cultural c@rte în sate, derulat de Asociația Eu, tu și ei, care și-a propus să îi găsească și pe „oamenii-poveste” din sate cu ocazia centenarului României moderne.

Cristea Măciucă, alături de nepoata Georgiana. Între timp i s-a mai născut un ultim nepot.

Domnul Cristea Măciucă a trăit simplu, și-a crescut frumos copiii și a avut privilegiul să își țină în brațe ultimul nepot, un nou-născut de câteva luni. Și-a dat toți copiii la școli și i-a învățat să prețuiască libertatea. Are un băiat profesor, unul militar, o fată măicuță și un băiat dascăl, cu studii teologice, de la care avea nouă nepoți și doi strănepoți. “Orice gospodărie prosperă datorită femeii, femeia rezolvă cu educația copiilor dacă e bună”, mi-a spus dînsul, aducând astfel un omagiu soției sale Gherghina, care l-a lăsat văduv de mulți ani. 

Ca orice om cu personalitate, Cristea Măciucă era interesat de politică. “PSD, PSD – ăștia nu-s comuniști? Lumea e de vină. E bine pe o parte că nu există război, dar e prost cu dictaturile acestea. Libertate. Tinerii să fie liberi, să fie oamenii care erau pe timpuri, care își iubeau țara.”, spunea domnul Măciucă.

Buletinul unui cetățean model

A trăit toată viața cu un of și anume că, în ciuda anilor petrecuți pe front, statul i-a dat o pensie de veteran în bătaie de joc, de numai 470 de lei. Asta nu l-a împiedicat să fie om bun, să lupte pentru munții comunității, să lucreze pământul. A trecut peste război, peste foamete, peste comunism, peste lipsuri grele, dar a dat la spate și pandemia Covid19 refuzând să meargă la spital pe motiv că alții sunt mai bolnavi decât dânsul. A trecut în lumea celor drepți ușor, pe perna lui, așa cum și-a dorit.  „La cei aproape 100 de ani ai săi era un izvor de înțelepciune, un om puternic și drept. Dumnezeu să te odihnească în pace! Odată cu tine va fi îngropat și glonțul pe care l-ai încasat pentru țara asta… „, a scris nepotul său, profesorul Marius Măciucă, de la Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret”.

Iată în continuare povestea veteranului Cristea Măciucă, spusă chiar de el într-un interviu realizat înainte de a-și da obștescul sfârșit.  

Cristea Măcucă în uniformă de soldat

“M-am născut pe 6 noiembrie 1923 în comuna Spulber. Părinţii mei au fost Neculai şi Rada Măciucă. Tata a murit în anul 1974, la vârsta de 80 de ani iar mama a murit în 1948 pe când avea doar 52 de ani. În toamna anului 1943 am fost încorporat în armată în Regimentul 2 Grăniceri în Dobrogea, la Cernavodă cu misiunea de a apăra graniţa cu Bulgaria. Aici am făcut perioada de instrucţie, a fost foarte greu dar am învăţat multe, mi-a prins bine când am plecat pe front. Eu nu am fost trimis pe frontul de est cu toate că din regimentul nostru au fost trimişi mulţi soldaţi să completeze diviziile decimate în luptele din Rusia. În vara anului 1944 s-a desfiinţat regimentul de grăniceri şi am fost trimişi la Regimentul 9 Vânători de munte. Eu am fost transmisionist, aveam misiunea de a asigura legăturile telefonice între linii, eram în linia întâi şi trebuia să folosesc terenul cu grijă când întindeam rolele cu cablul telefonic pentru că inamicul avea trăgători puşi să ne împuşte. În iarna anului 1944 eram în Ungaria şi apoi am trecut în Cehoslovacia, era ger cumplit şi zăpadă mare, când bombardau câmpul mai rupeau cablurile şi trebuia să refac legăturile. Vedeam cum mureau soldaţii pe lângă mine dar eu am avut noroc. Când eram în Munţii Tatra am fost rănit în spate de nişte schije de obuz, m-au pansat şi am stat câteva zile până s-a vindecat rana. Schijele mi le-a scos un doctor mai târziu, acum vreo douăzeci de ani, mă durea locul rănii şi m-a operat un doctor la Spitalul Militar din Focşani, nu credea că le am de atunci, din război. Pe front a fost greu, am prins o iarnă cumplită, eram bine îmbrăcat dar eram şi călit, de mic am crescut în greutăţi, lucram la pădure şi noaptea dormeam în colibă unde uneori îngheţa apa pe care o aveam cu noi. 

“Când luam prizonieri de multe ori îi lăsam liberi”

Alături de un camarad

Au fost lupte grele pe Mureş, noi eram în linia întâi iar în urma noastră veneau ruşii. Românii nu prea făceau distrugeri dar ruşii făceau prăpăd, mai ales prin Ungaria jefuiau şi furau tot ce era de valoare, dacă nu reuşeau să ia,  distrugeau. Când luam prizonieri de multe ori îi lăsam liberi în spatele frontului să se ducă la casele lor pentru că dacă îi prindeau ruşii, îi duceau în lagărele lor din Siberia. Din Cehoslovacia ruşii s-au dus spre Germania iar noi am rămas aproape de Praga. În Cehoslovacia oamenii erau mult mai primitori şi mai înţelepţi decât ungurii, era parcă altă lume, aveau şosele asfaltate până în vârful munţilor. În Tatra ne-au ajutat mult şi partizanii, ei cunoşteau bine drumurile din munţi.

Familia lui Cristea Măciucă, în fața casei din Spulber

“Am primit câte un pogon de pământ la câmp, dar comuniștii ni l-au luat”

           După ce s-a terminat războiul,  s-a reorganizat regimentul şi am pornit spre ţară. Pentru că nu aveam mijloace de transport,  am venit pe jos, în fiecare localitate pe unde treceam  prin Cehoslovacia dar şi prin Ungaria eram primiţi cu bucurie de toţi locuitorii. Când am ajuns la Arad, am urcat în tren şi am mers la Bucureşti unde s-a făcut o mare defilare. Regimentul nostru era pe lângă Cotroceni, în comuna Militari. Lângă noi era o unitate rusească. Chiar dacă am luptat alături de ruşi, acum eram sub controlul lor. Aici am avut comandant de companie pe maiorul Ion Ioniţă, care mai târziu a ajuns ministrul Forţelor Armate. Cei care am luptat pe front am primit câte un pogon de pământ la câmp cu titlu de proprietate. Noi l-am avut la Bibeasca, lângă Focşani, şi comuniştii au vrut să-l trecem la colectiv. Nimeni de la noi din sat nu a fost de acord şi drept pedeapsă am fost mutaţi în cele mai rele locuri, mai întâi la Gologanu, într-un loc plin de pietre, dar  după ce am curăţat terenul şi l-am făcut productiv,  ne-au mutat la Făurei apoi la Boloteşti unde era islazul numai ca să îşi bată joc de noi, cu toate că ne-am dat sângele pentru ţară.

“Gherghina, sporul casei”

Familia lui Cristea Măciucă

         Până în vara anului 1946 am mai făcut câteva concentrări după care m-au lăsat la vatră. S-au rugat de mine să rămân în armată dar nu am vrut, văzusem foarte multe pe front şi nu am vrut să mai trec prin asemenea încercări. Ajuns acasă mi-am făcut casă şi în 1952 m-am căsătorit cu Gherghina, o fată din satul meu care atunci avea 17 ani. Socrul meu, Stan M. Neagu,  era un vânător renumit, era fierar dar şi armurier, repara arme, şi când a fost revolta anticomunistă, miliţienii l-au învinuit că ar avea arme. L-au anchetat o noapte întreagă să spună unde are armele, i-au smuls mustaţa cu cleştele dar nu au putut scoate nimic de la el. L-au lăsat în pace pentru că era bătrân, avea peste şaizeci de ani. Şi el a fost în război, în primul, a fost rănit în piept, aproape de inimă, în luptele din Oltenia în vara lui 1916. A stat în spital până când s-au apropiat nemţii de Bucureşti şi chiar dacă nu se vindecase, a venit pe scara trenului până la Focşani după care a venit pe jos până acasă, în Spulber. Şi tatăl socrului meu, Miclea Neagu, a fost în războiul din 1877, s-a dus voluntar şi a venit acasă cu o armă ţintuită în argint pe care a luat-o de la un ofiţer turc. 

Pentru țară și pentru rege!

Înainte vreme oamenii erau altfel, era dragostea de pământ, să nu vină alţii să ne cotropească, când era război, ne duceam la datorie, trebuia să ne ducem, luptam pentru ţară şi pentru rege. Acum, Doamne fereşte! Dacă se întâmplă să ne cotropească  duşmanii, nu se duce nimeni pentru că nu mai fac armată, nu sunt instruiţi şi nici nu mai este simţământul acela de dragoste de patrie. Ar fi bine să facă tinerii armată şi să fie bine plătiţi pe timpul serviciului militar deoarece îl fac pentru binele ţării. Înainte se făcea pregătire militară şi la şcoală. Şi şcoala înainte era altfel, învăţăm ce trebuie, eu am făcut cinci clase, tata a făcut mai puţin, nu prea l-au lăsat la şcoală dar socrii mei au făcut şi ei cinci clase, scriau caligrafic şi citeau mult mai bine decât unii care acum au, poate, douăsprezece clase. Pe copiii mei i-am ajutat să meargă la şcoli şi sunt mândru că au învăţat bine, au servicii bune şi au copii şi nepoţi la fel de buni. Am trăit o viață dreaptă, cu bune dar mai ales cu grele. Cam aceasta a fost povestea vieții mele. Sănătate și noroc!”

Jos pălăria pentru viața dreaptă pe care a dus-o OMUL Cristea Măciucă!

Să-i fie țărâna ușoară!😢

A consemnat Silvia Vrînceanu Nichita pentru blogul cultural și de atitudine civică VranceaAltfel.ro

Your Website Title
How to Share With Just Friends

How to share with just friends.

Posted by Facebook on Friday, December 5, 2014
Distribuie:

Comments are Closed

Theme by Anders Norén