c@rte în sate, Concurs de scriere creativă 2020

Destinul lui Zyxos

Cartea, lumina înțelepciunii

– Zyxos… Zyxos, copile, să urci odată cu răsăritul soarelui pe vârful
muntelui… Nu te teme, căci ești nemuritor!

Zyxos se trezi buimac, tot acea voce care l-a îndrumat întotdeauna. De
mic, a rămas singur, s-a pierdut de familie în timpul prigoanei romane și a rămas acolo, în munți, fiu părăsit al codrului. S-a hrănit ani de zile din vânat și ierburi. Nu cunoștea multe, dar era bântuit de vise foarte rare în care auzea vocea unui preot. Nu-i văzuse niciodată chipul, dar îi cunoștea glasul dintr-o mie. Acesta l-a învățat cum să-și ducă existența în acei munți, ziși ai Vrancei. Sub acea ivire a astrului Zyxos își amintea silueta preotului din ultimul vis. Întotdeauna s-a întrebat cine era, de unde venea și cu ce scop îl ajuta. Cuprins de verva curiozității, își scutură blana de urs, și-o puse pe umerii vânjoși și înaintă pe făgașul strâmt cu inima săltându-i în piept. O briză înclina frunzele
mestecenilor. Printre brazii înalți își făceau cale cocoșii de munte și caprele
sălbatice, iar printre crengile bătrânilor stejari se ascundeau glasuri măiastre.
Zyxos al nostru, Fiul Codrului, plutea pe aripile imaginației, era tânăr și destul
de visător pentru vârsta pe care a reușit să o atingă.

Înainta cu vijelie printre arcurile de stânci, pe malul izvorului de sălcii
pletoase, fredonând glasul păsărilor ce încununau văzduhul.

Puiul de dac se dezmetici când ajunse în fața unei grote de dimensiuni
mari. Nu cunoștea acele imensități, dar simțea că ceea ce caută sau, mai bine zis ceea ce îl chema, se afla în acea peșteră. Făcu câțiva pași, apoi se opri. Nu îi era teamă, dar simțea o prezență umană în apropiere. Simțea acea liniște sufletească din vis și își imagina din nou figura preotului în veșmânt negru.

Ca din senin, o voce cunoscută răsună în imensul și întunecatul pustiu:

– Dragul meu Fiu al Codrului, a venit vremea să îndeplinești cea de-a
doua parte a destinului tău. Te-am supravegheat de mic copil, te-am
învățat cum să-ți duci traiul aici. Nicio clipă nu te-am lăsat singur și
nici nu bănuiești ce destin ți-e scris.

– Am simțit întotdeauna o prezență stranie, care m-a susținut în fiecare
clipă. Tu ești preotul din vis!

– Da, Zyxos, eu sunt, iar numele meu e Deceneu!

O tăcere covârșitoare se lăsa asupra lui Zyxos. Era uluit. Deceneu îl lăsă
să-și facă ordine în gânduri și să descopere singur ascunzișurile grotei. Nu trebui să aibă prea multă răbdare, căci Zyxos, curios din fire, începu să cerceteze noul loc. Peștera era luminată, dar în același timp nu exista nicio sursă care să ofere lumină. Zyxos o cutreieră mult timp și descoperi un pasaj ce ducea spre o încăpere plină cu cărți. În mijlocul încăperii se afla un piedestal din aur ce susținea o carte foarte groasă. Zyxos se pomeni cu Deceneu în spatele său.

– Aceasta este cartea tuturor științelor. Cuprinde cele mai mari secrete ale
universului. Restul… sunt un fel de diviziuni.

Până la crepuscul, Zyxos nu a scos niciun cuvânt. Era absorbit de lectura
cărții de pe piedestal. Uneori, gândul îi fugea la toate întâmplările din viața lui și
scopul pe care îl avea.

După trei ani, Zyxos și Deceneu ies împreună din peșteră și aleg ca
destinație unul din cele mai înalte vârfuri ale muntelui.

Înfășurat cu același veșmânt sobru, cu barba sură și chipul blând, Deceneu
se adresă celui de lângă el:

– Dragă Zyxos, în acești ani ai făcut performanțe uluitoare și ai învățat
cele mai mari secrete ale omenirii. Acum a venit timpul să-ți
îndeplinești adevăratul soroc, dar să afli și adevărul despre copilăria ta.

– Deci toate acestea au avut legătură cu dispariția mea din sânul
familiei?

Deceneu făcu o pauză și încuviință zicând:

– La nașterea ta, le-am făcut cunoscută părinților tăi profeția. Ei te-au
crescut până la vârsta de șapte ani, apoi a venit prigoana romană și tu
ai fost pierdut în mijlocul pustiului. Tu ai crezut mult timp că ești
singur, dar eu îți trasmiteam mesaje prin vise. Scopul era acela de a
ajunge în grota mea și de a deveni un intelectual. Puteai face asta și
dacă rămâneai alături de familie, dar nu în aceeași măsură, căci, dragul
meu, orice personalitate trebuie să cunoască și să trăiască lumea din
temelii. Fără a face aceste lucruri nu vei știi nici suferințele lumii, nici bucuria adevărată.

– Maiestre, întotdeauna am crezut că sunt născut să pribegesc printre
stânci. Când te-am întâlnit, am simțit că aveau să se întâmple lucruri
importante. Nu regret nimic din ce am trăit și mă simt pregătit să-mi
continui călătoria.

Depărțirea era grea pentru amândoi.

– A venit vremea, zise Deceneu, să pășești în Sala proiecțiilor, unde te
așteaptă Zalmoxis. Vei fi și tu unul dintre învățații lui care vor răspândi
poporului dac toate valorile umane.

Zyxos rămase fără cuvinte, îi zâmbi lui Deceneu, apoi făcu primii pași spre
portalul deschis. În spate se auzi din nou glasul lui Deceneu:

– Nu uita, Zyxos, și nu ai teamă, căci ești nemuritor!”

Amelia Irimia are 14 ani și este elevă a Școlii Gimnaziale Vizantea Răzășească. S-a hotărât să-i trimită lui #Cărțilă o mică poveste cu temă istorică, prin care a evidențiat importanța perseverenței, a traseului inițiatic și a lecturii în formarea noastră.

Sunteți curioși să descoperiți mai multe astfel de povești din cadrul Concursului de scriere creativă ”Prietenii lui Cărțilă (ne) scriu” derulat până pe 20 octombrie 2020? Urmăriți-ne în continuare pe pagina de Facebook c@rte în sate și pe blogul cultural vranceaaltfel.ro! Nu uitați: puteți vota pe Facebook una dintre lucrările intrate în cursa pentru premiul de popularitate, oferind un like și/sau un comentariu!

Mai multe detalii despre concurs găsiți aici: https://tiyurl.com/ConcursDeScriere

Distribuie:

Comments are Closed

Theme by Anders Norén