Experiența unui elev vrâncean: Diferențe între sistemul educațional românesc și cel american

De prin lume

Am deja trei luni de când m-am întors din Statele Unite ale Americii, timp pe care l-am dedicat unui proces destul de lung de gândire în legătură cu ce avem noi în România noastră și ce am avut în America. Pentru că mulți români se plâng de sistemul nostru educațional, astăzi am decis să fac o paralelă între cele două sisteme pe care le-am experimentat chiar pe pielea mea.

Înainte să plec, am auzit foarte mulți oameni din jurul meu spunându-mi că ”americanii sunt proști”, pentru că ”sistemul lor de educație nu e bun și nu faci nimic la ei în școli”. Aceste afirmații m-au determinat să fiu și mai atentă la ce urma să am și să analizez fiecare proces prin care urma să trec.

Am ajuns în America, în Albuquerque, New Mexico, pe data de 5 august, într-o zi de vineri însorită. Luni începeam școala. Recunosc, aveam emoții, pentru că știam că diferența avea să fie ca de la cer la pământ. Pe 7 august am pășit pragul instituției pe care am ajuns să o iubesc – Amy Biehl High School. Eram cu mama mea gazdă și eram copleșită de tot ce se petrecea în jurul meu. Am completat niște formulare, apoi am fost preluată de către un lucrător social, care a chemat-o pe Olivia, ghidul meu din acea zi, pe care am asistat-o la toate orele ei și am putut observa cât de cât spiritul școlii, cum decurg orele, cum relaționează elevii cu profesorii etc. Prima zi am fost pe post de spectator, dar începând cu a doua zi, am devenit jucător; și am tot jucat, până pe 2 iunie, 2017. Dar mulți jucători, după ce își termină cariera, devin antrenori. Așadar, acum vă vorbesc din postura de antrenor. Cu siguranță, mulți dintre voi sunteți interesați de educația din alte țări, ca mai apoi să ne plângem împreună că sistemul nostru este praf, dar în același timp să găsim scuze și să dăm vina pe elevi și pe cei de sus, pe motiv că o schimbare de genul ar fi imposibilă la noi în țară. Ei bine, țin să menționez că obiectivul acestui articol nu este numai de informare, ci un apel la acțiune – sper să ajungă acolo unde trebuie să ajungă și să trezească o dorință ”nebună” de schimbare.

  1. Pe când în România elevul este obligat să aibă în jur de 20 de materii, în America elevii sunt încurajați să și le aleagă, în număr de 6 pe semestru.

De mică am fost învățată cu un număr exagerat de materii, care îmi umpleau timpul și mă stresau enorm, din cauza cărora nu am putut să mă bucur de copilărie la maxim. Acum că am crescut, numărul de materii a crescut și el cu mine, iar pretențiile sunt și mai mari de la majoritatea profesorilor. În cealaltă parte a globului, un aspect care mi-a plăcut extrem de mult la sistemul american a fost faptul că elevilor li se dădea libertatea să aleagă dintr-un număr de materii, în număr de 6 pe semestru (notă: 3 dintre ele se schimbau în al doilea semestru). Așa, am avut ocazia să aleg ce îmi place și să învăț ce nu am în România, cum ar fi o clasă de feminism. Desigur, aveam libertatea să învățăm ceea ce voiam, dar fiecare clasă avea un număr de credite, iar aici era de datoria elevilor să își facă orarul în așa fel încât să îndeplinească necesarul. Așa că dacă vă gândiți că puteau să scape de mate, nu scăpa nimeni de mate.

  1. Elevul român consideră chiulul o parte a experienței de liceu, pe când în America, părinții erau sunați de școală la orice absență.

Exista o platformă online unde aveam notele, pe care numai cu ajutorul unei parole o puteam accesa, unde găseam și absențele. Sistemul era extrem de interesant, dar în același timp, în caz de o adaptare în România, ar trebui un pic regândit, în special la liceele cu mulți elevi navetiști. În caz de întârziere, chiar și cu un minut, trebuia să mergem la biroul secretarelor, să ne scriem numele pe o listă, să dăm o semnătură și să spunem motivul întârzierii. Secretarele ne dădeau pe urmă un bilețel pe care scria numele nostru și cărui profesor îi era destinat, apoi sus erau mai multe litere, unde secretara încercuia pe cea potrivită (fiecare literă era o abreviere pentru ceva; spre ex.: A – Absent, T- Tardy (Întârziere – maxim 10 minute întârziere, PE – Parent Excused (în caz că suna părintele la școală sau semna lista) și altele). Dacă întârziam mai mult de 10 minute primeam absent, chiar dacă am participat la restul orei. Luam bilețelul și i-l dădeam profesorului, care specifica tipul de absență pe platformă. În decursul zilei, părintele era sunat de către școală și afla despre absență. Pe când la noi se practică chiulul la ordinea zilei, în America elevii preferă să stea la ore, gândindu-se și la bagajul de informații pe care îl pierde dacă lipsește de la oră. 

  1. Chemam profesorii pe nume și le vorbeam cu ”tu”. Și nu, asta nu denota o lipsă totală de respect.

Când am ajuns la liceu și am auzit cum toată lumea, indiferent de statut, se adresa la persoana a doua, singular, a fost un șoc pentru mine, un șoc plăcut. Dintotdeauna mi-am dorit să învăț într-un mediu mai nonformal, și iată că am avut ocazia, la multe mii de kilometri distanță de casă. Și totuși, să ne gândim la elevul român – cum ar fi dacă noi ne-am adresa profesorilor cu ”tu”? Oare ar fi eliminat ultimul dram de respect pe care îl purtăm sau ne-ar apropia mai mult de ei? Ar fi un experiment foarte interesant. 

  1. Nu există conceptul de meditații private, pe bani.

Un aspect care m-a impresionat a fost faptul că după ore, vedeam elevii afară și profesorii tot în sălile lor de clasă, ajutându-i pe elevii care aveau nevoie de ajutor. Nu se cereau bani, ci aceasta era una dintre atribuțiile profesorului. Am profitat și eu de câteva ori de această pregătire gratis și chiar m-a ajutat. M-am gândit un pic la elementul acesta și mi-am dat seama că, în acest mod, nu mai există favoritism la ore și toți elevii au șanse egale, indiferent de banii pe care îi au sau nu îi au în buzunar.

Acestea sunt patru dintre multele aspecte care mi-au plăcut la școala în SUA. Sper ca în viitorul apropiat, subliniez – viitorul apropriat, să văd o Românie altfel. O Românie în care elevii merg de plăcere la școală, nu chiulesc pentru că sunt cool, poartă respect profesorilor, iar profesorii le oferă respectul înapoi și în care obiectivul principal al sistemului de învățământ să fie fericirea elevului și a profesorului, pentru că avem nevoie de oameni fericiți pentru un viitor fericit.

Țin să menționez faptul că nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fără bursa FLEX. Dacă ești născut între 15 iulie 2000 și 15 iulie 2003 și dorești să vezi cu ochii tăi ceea ce am scris în articol, este șansa ta! Detalii sunt pe site-ul americancouncils.ro. (Irina Novac)

 

Irina Novac este elevă a Colegiului “Emil Botta” din Adjud, iar în anul școlar trecut a studiat la Amy Biehl High School, în Albuquerque, New Mexico- SUA, ca bursieră FLEX. Ea activează în cadrul Clubului de jurnalism Tineret în (re)acţiune și publică în Ziarul de Vrancea și pe blogul de atitudine civică www.VranceaAltfel.ro. Ea va vorbi cu liceenii vrânceni în cadrul unei dezbateri a clubului de tineri organizată sâmbătă, de la ora 12.00, la sala mică a Ateneului Popular. Detalii pe pagina   TineretInReActiune de pe Facebook.