Mincu, arhitectul de mare talent, era admis în cercul nostru de copii. Jucam țintar cu el și ne plăcea figura lui care semăna cu a lui Alphonse Daudet, delicatul scriitor din care ne citea tata. Ne răsfăța domnul Mincu, aducându-ne prăjituri și jucării. Venea des pe la noi șă îl sărbătoream. Într-o seară a sosit preocupat. Tata s-a întors mai târziu. Când a intrat, a deschis brațele: “ Măi ești un mare artist.” S-au îmbrățișat. Mincu a început să plângă. Făcuse un admirabil proiect pentru primăria Capitalei pe care vroia tatăl meu, pe-atunci primar al Bucureștilor, s-o clădească. Mincu a fost răpus, încă tânăr, de o boală crudă, iar proiectul lui nu s-a realizat……

….< Copii> Așteptau pe cineva, un om cu păr castaniu, ondulat și lung, ochi palizi ca lazul, seara, și blând și bun pe cât de măreț era ca statură.

Copii erau patru fetițe: Cella, Margareta, Niculina și Henrietta Delavrancea. Bărbatul cu barbă scurtă: arhitectul Ion Mincu, prietenul mult prețuit de Barbu Delavrancea. Îi pregăteam țintarul. Ne bătea și se lăsa bătut de noi. Cu dânsul ne simțeam cu adevărat în largul nostru. Meseria lui, pe care o înălțase la valoarea unei arte desăvârșite, contrasta cu firea lui sfioasă. Se juca asemenea unui copil, dae ne răsfăța ca un om mare și darnic. De Anul Nou, am căpătat odată o măsuță cu incrustații de diferite esențe de lemn. Avea un sertar și se închidea cu cheie. Toată plăcerea era în posibilitatea de a încuia sertarul și de a ține cheia mică în buzunarul șorțului. Margareta, sora mea, primise o cutie de piele, în care se aliniau obiecte de cusătorie, toate în oțel fin și cu mânere de fildeș. A treia fetiță, Niculina, căpătase un pupitru de culoarea lămâii, atât de frumos și bine conceput, încât scriai mai regulat pe el decât la orice masă. Iar Henrietta, mică și rotundă ca un ghem, se mândrea cu un pupitru pe măsura elor cinci ani ai cârlionților castanii, care-i făceau tufiș obrajilor când se supăra. Pe atunci venea des domnul Mincu în casa noastră. Tata îi pleda un proces, iar pe fața lui Ion Mincu neliniștea umbrea limpezimea privirii.

Într-o zi mama, întoarsă din oraș, spune tatălui nostru că a văzut într-o vitrină o pendulă în formă  de căsuță cu obloane la ferestre. Din sfert în sfert de ceas, de deschidea fereastra și trecea capul unui cuc, care cânta cântecul lui monoton și tăios, o dată „cucu” la sfert, de două ori la jumătate, de trei ori  și apoi de patru ori la ceas. „Ce plăcere mi-ar face să avem și noi un cuc…Fetițele ar fi încântate să fie trezite de el dimineața ” adăogase mama. „Bine, răspunse surâzând tata, să vedem cât costă. La Paști când cântă frații lui cu pene prin pădure, poate că-l voi aduce.”

După trei zile se auzi în odaia unde ne adunam cu toții un glas autoritar: cu-cu, cu-cu. Mama a crezut că tata îi împlinise dorința. Dar el surâdea șiret, iar domnul Mincu își cerceta bărbița cu o expresie voit indiferentă. Bineînțeles că bănuisem cine adusese cucul în căsuța lui tiroleză.

Tot domnul Mincu făcuse parte, împreună cu părinții mei, din „Comisia” de examinare a elei mai mici surori, Henrietta, care-și trecea înainte de vârsta obligatorie examenul de clasa întâi primară. Mama îi explicase că domnul arhitect este foarte sever, și fetița, intimidată, își prezentă caietele învelite în hârtia albastru deschis. Examenul se ținea în curtea mare, sub un salcâm bătrân umbrind larg masa. Copila răspunse bine la toate materiile. Domnul Mincu își jucă rolul de examinator cu toată seriozitatea, și, după felicitările meritate, o întrebă ce vrea să devină când va fi mare. „ Arhitectă” răspunse fetița. Cine știe dacă toată cariera surori mele n-a fost dictată de această clipă, când un mare arhitect și-a concentrat privirea asupra unei fetițe de șase ani care dezlega ușor probleme de aritmetică.

Barbu Ștefănescu Delavrancea

Talentul mare al arhitectului îi câștigase admirația părintelui meu. Îl socotea un inovator într-o epocă în care fiece om bogat își clădea o casă, nu numai ca o demonstrație exterioară a averii, dar și ca să se minuneze de „stilul” ei. De aceea Bucureștiul din centru aveau aspectul unei expoziții internaționale, din care spiritul național lipsea cu desăvârșire. Mai toate erau în contradicție cu necesitățile dictate de climatul nostru, copleșitor în căldura din vară și dur când sosește iarna cu cortegiul ei de viscoliri.

Ion Mincu a fost primul arhitect răzvrătit împotriva spiritului de imitație a Apusului. Își dădea seama că o casă  trebuie să adăpostească, să ocrotească viața cuprinsă în ea. A prins în liniile construcțiilor țărănești ritmul național, același care se afirmă în broderii, în modulațiile cântecelor de folclor, în întorsăturile duioase ale metaforelor poeziei populare. Marele său talent a putut să realizeze case de oraș din elementele casei de țăran. Monumentalitatea sa n-a dezechilibrat proporția, decorativul unui cerdac mic a crescut grațios, fără a deveni arogant. Atributele unei apărări logice au rămas intacte, dar pe măsura spațiului orășenesc. A biruit în clădirile lui greutatea materiei, a armonizat vrtialitatea și încrucișarea liniilor în văzduh, a precizat hotarel bunului-simț și a creat exactitatea frumosului prin rezolvarea cifrelor tainice care sunt cheia armoniei eterne. Amintirea lui rămâne în prea puține construcții, dar e suficient să privești Școala de fete din Strada Icoanei, zveltă și expresivă, cu chenarul de faianță în jurul ferestrelor, cu „chiostro”, cu grădina interioară vibrând ca un psalm gregorian; apoi casa românească din aceeași stradă, care parcă își întinde aripi de pasăre și-ți dai seama că acest inovator a fost primul care a respectat tradiția în arhitectura țării noastre, urmat apoi de Ștefan Cerkez, singurul după Mincu, care s-a inspirat din arta strămoșească și a clădit cele mai frumoase case în stil românesc din orașul nostru.

Cella Delavrancea

Ion Mincu, sfătuit de tatăl meu pe când era primarul Bucureștilor, făcuse planul primăriei capitalei. Cu toate că eram copilă, mi-au aminte de cei doi prieteni desfășurând sulurile mari de hârtie, și Mincu, aplecat asupra lor, dând explicații. Tata l-a îmbrățișat cu larimi în ochi: „ Măi, ai să faci o mare operă de artă și sunt fericit că te voi ajuta s-o realizezi. Dacă izbutesc să conving Consiliul de miniștri să-mi dea credite și să aduc Argeșul în București, atunci vom avea un oraș  demn de a fi o capital, iar primăria ta va fi cel mai frumos monument al ei.“ Tatăl meu a avut amărăciunea să i se refuze planurile lui Mincu și să fie luat în derâdere când a propus lucrările pentru devierea Argeșului în Dâmbovița.

Domnul Mincu a murit la șaizeci de ani după o scurtă boală. Lui i se aplică această cugetare de grea melancolie: “Geniul este complet ignorat până în ceasul când e complet înțeles.” În privința lui, ceasul a sunat numai acum după ce, de multe decenii, s-a mistuit gândul creator al lui Ion Mincu.

Cella Delavrancea, Scrieri, Editura Eminescu,București, 1982, p. 340