De prin Vrancea, Uncategorized

Orchestra Unirea și al său drum

orchestra Unirea

 

bucuria si pasiunea muzici

bucuria si pasiunea muzicii

Săptămîna care începe va sta sub semnul înaltului simțămînt al unirii. Liceul Unirea sărbătorește 150 de la înființare cu un set de activități culturale menite să-i definească un profil identitar de prim izvor local al învățămîntului de calitate, cu adevărat performant. O acțiune reușită, cu o săptămînă plină de evenimente culturale ce pun în valoare un management pragmatic, aplicat. De exemplu pentru vineri la orele 18.30 se propune un concert al orchestrei de cameră Unirea la Ateneul Gheorghe Pastia desfășurat sub expresivul titlu, „Unirea pentru Unirea”. Mai simbolic nu se putea. Dirijorul este un nume consacrat al scenei din Israel și nu numai, dar este și un fost unirist legat de istoria de începuturi a orchestrei locale. Unicul martor în viață al unor timpuri așezate cuminte în cartea de istorie a dorit să pună punct final carierei profesionale pe plaiurile natale, prins parcă metaforic în roata timpului grăbit, parcă ghidată la nesfîrșit de ritmul ineluctabil și etern al continuului răsărit urmat de banalul apus de stea căzătoare.  Așa că extrem de inspirat gestul profesorului Noană, și lăudabil, de a-l invita la Focșani pe Arieh Levanon, muzician care nu s-a dezis nici o clipă de rădăcinile focșănene și uniriste, locul unde și-a pus „temelia de om și de muzician”.

Același lucru și despre Directorul Ateneului, dl Valentin Gheorghiță, care a reacționat prompt și în beneficiul cultural al urbei, organizînd la rîndu-i un concert, cu siguranță memorabil, dar și cu iz de poveste, ce se va desfășura sub baghetele dirijorale ale lui Arieh Levanon și ale actualului conducător al orchestrei, dl Vincent Gruger, sîmbătă 23 ianuarie orele 19.00 . Un concert de suflet dedicat Micii Uniri. Se desenează astfel  imaginar, peste vicisitudinele și bicisniciile istoriei, un arc unificator peste timp, se creează apoteotic, dar și tonic, ideea că binele și frumosul se-împletesc armonios și înving ca de la sine, că e obligatoriu ca totul să curgă înspre un final fericit, cu aplauze și ovații, întocmai… ca la spectacol.

Dar, pentru ca poveștile să existe, trebuie ca oamenii să le dea viață, să și le dorească să fie parte firească a vieții lor. Sensul cuvîntului unire nu trebuie aflat doar la ceas aniversar și descoperit cu emoția programată de vreo dată stabilită prin calendar, harul lui să nu stea ascuns mai mereu dincolo de luminile scenei sau iradierea-i să se piardă pe undeva după faldurile cortinei. Plinul, seva, rotundul cuvîntului unire, dă măsura sufletului unei comunități. Ceasul acestei stări de spirit bate fără oprire și ne spune dacă trăim sau împărtășim valori în comun sau dacă doar ne adunăm pentru a bifa lucruri care sună steril la suprafața conștiinței  noastre, efemer sau ritualic.

Așadar, e nevoie de orchestra Unirea sau trebuie să ne mulțumim cu „prea multele deja” instituții de cultură generos finanțate de la bugetul local după cum ne asigură cu voce tare, de bărbat, alergicul la „alți țambalagii”, dl Bacinschi ?

Răspunsul e unul singur. Da. Avem nevoie de muzica clasică, de muzica care unește și alină, care destinde suflete încrîncenate și descrețește frunți înnegurate. E muzica care educă și pe cei mici și pe cei mari. E muzica care naște și imprimă bunătate și curaj. Înnobilează. Aduce plusvaloare și recunoaștere locului unde este cultivată și prețuită.

Permanența unui nucleu de tineri instrumentiști care să ne ofere o identitate muzicală certă ar fi trebuit să fie imediata preocupare a directorului Areneului dl Gheorghiță și obiectiv public asumat al autorităților locale. Scopul? Transformarea pasiunii și a dorinței lor de afirmare în instituție publică de sine stătătoare cu un program mult mai strîns și regulat nu cum e acum cu un spectacol ținut  la două luni. În loc de asta regăsim o autosuficiență păgubitoare ce îndepărtează pe cei ce vor să sprijine sau chiar o patologică și descalificantă aversiune de la ignoranți ce se autointitulează pompos politicieni. Cînd au venit și au văzut prietenii din orașul înfrățit Tivoli orchestra, repertoriul ei ales, toți consilierii locali se băteau pe burtă că, vezi domle, ce mecena culturali erau ei.  Era cool, dădea bine să te mîndrești cu orchestra. Cînd au fost să o susțină în Consiliul Local Focșani mai toți s-au dat loviți. Nu a fost vorba de bani căci doar cu a 10-a parte din banii care se cheltuie pe cîntăreți expirați la tot felul de bahice și piperate paranghelii pe bani publici s-ar fi putut pune bazele unui ansamblu simfonic. E vorba doar de picul de bun-simț și minima educație. La acesta oră doar doi  instrumentiști sînt focșăneni din care doar unul angajat cu carte de muncă, cu un salariu…confidențial. Mult prea puțin ca povestea să meargă serios mai departe, să aibă sorți siguri de izbîndă. Iar indemnizațiile oferite celor ce vin la noi să ne desfete prin intermediul acestei nobile arte sînt ridicole, printre cele mai mici din țară, „bacșișuri”, c-așa știm noi să îi apreciem și să-i răsplătim pe artiști. De aceea atunci cînd îi priviți pe cei de pe scenă și vă bucurați de dăruirea și virtuozitatea  lor să știți că ceea ce-i unește și animă sînt atît profesionalismul riguros cît și  soliditatea prieteniilor dintre ei, multe dintre ele legate chiar aici.

Noi românii în general, și vrîncenii în special, ne urnim greu să facem un lucru împreună, darămite să ne mai și unim eforturile într-o constanță ce să îl ducă și la capăt. Ba avem marele dar să aruncăm vina unul pe altul cu o ușurință și dexteritate dezarmante. Țin minte că atunci cînd am pășit prima oară la Ateneu am și fost luat deoparte de două doamne „iubitoare” de muzică bună, doamne de condiție și oarece studii în materie, evident și cu vocație de persoane publice, și am fost nevoit să ascult perorațiile lor otrăvite la adresa a tot ce reprezenta a noastră orchestră, după care au plecat ofuscate fără să ia parte, ostentativ,  la reprezentație. De unde atîta venin pentru un proiect inimos ce are șanse să cîștige inima focșănenilor și să izbîndească? Dacă erau primadone ofensate mai înțelegeam. Să fie faptul că distinsele nu au fost și ele parte, că au fost văduvite de dreptul de a-și da cu părerea, că un lucru bun s-a făcut fără știrea sau voia lor? Invidie, dorința irepresibilă de a distruge tot ce nu poartă amprenta proprie, dușmani din oficiu a tot ce e nou sau promițător.

Și cu pianul altă boroboață. După succesul cu “Focșani Summer Blues Festival” din vara trecută, cei de la Rotary-ul vrîncean, de bună credință, au antamat un pian bun și au vrut să îl facă cadou-surpriză conducerii Ateneului. Aceasta i-a refuzat ferm pe motiv că pianul nu ar fi totuși ceea ce ar trebui instituției, cu speranța că 2016, an electoral, le va aduce fondurile mult visate  alocate pentru achiziționarea obiectului în litigiu. O intreprindere comună irosită din lipsă de comunicare și mușchi încordați. Primăria, ca de obicei dezinteresată asupra chestiunii, nu tu voturi, nu tu ceva comision,  nu s-a implicat, nu a dorit să medieze „nepotrivirea de caracter” . Din preabune intenții s-a născut prea multă vrăjmășie, nestinsă nici pînă în ziua de azi. Cum și acțiunea „Dați un leu pentru un pian la Ateneu” s-a dovedit un fiasco încă din clipa în care  a fost lansată pe piață, la acest moment sînt îndeplinite condițiile propice ca cei de la Ateneu să rămînă și fără pian, și cu banii nedați,  și cu dușmani declarați.

Am să închei opunînd celor care privesc orchestra ca pe moșia lor personală și musai e să se împopoțoneze cu ea sau ignarilor care se împotrivesc cu îndîrjire naturalizării ei și dării de roade ale spiritului aici la noi,  gîndurile altruiste ale maiorului Gheorghe Pastia, cel care este și astăzi găzduitorul acestei  frumoase povești și istorii cu acorduri muzicale, al cărui fir rupt pentru mai bine de o jumătate de secol pare să se reînnoade…

“Să-mi daţi voie să vă fac o mărturisire, care pentru mine e o mare mângaiere: în viaţă eu nu m-am considerat decat un simplu deţinător temporar al modestei mele averi, agonisită cu multă trudă şi mai ales cu multe privaţiuni, mulţi mi-au spus că ar fi de folos să-mi schimb viaţa şi traiul, căci cu atat se foloseşte omul pe pămant, anume: să călătorească, să trăiască o viaţă mai largă de lux şi petreceri şi altele. Eu însumi mi-am zis că modul acesta de întrebuinţare a unei averi e prea egoist şi prea comun ca să-l pot împărtăşi în totul: destul că averile moştenite fără muncă, acele dobandite într-o noapte au mai toate aceeaşi soartă; cel puţin cele agonisite din greu să aibă o soartă mai bună, transformandu-le în opere cu caracter instructiv, pentru binele general.” (Focsani, 1927)