Pădurile la un bilanț oarecare

De prin Vrancea

S-au împlinit  de  curând două decenii de când a fost adoptată în 1997,  legea Lupu. Aceasta a fost împărţită în două, primul text legislativ înregistrat drept Legea 169/1997 fiind de fapt cel care a deschis drumul legitim, dar și riscant al retrocedărilor substanțiale, în special privind terenurile acoperite cu vegetație forestieră. Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, text publicat în Monitorul Oficial al României, în vigoare de la 04.11.1997 conținea următoarea prevedere, care, la vremea respectivă, a iscat numeroase dispute în Parlament:

  1. Alineatul (1) al articolului 41 va avea următorul cuprins:

” Art. 41.(1) Persoanele fizice sau, după caz, moştenitorii acestora, ale căror terenuri cu vegetaţie forestieră, păduri, zăvoaie, tufărişuri, păşuni şi fâneţe împădurite au trecut în proprietatea statului prin efectul unor acte normative speciale, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate şi pentru diferenţa de peste 1 ha, dar nu mai mult de 30 ha, de familie.”

Au urmat alte legi speciale ce au modificat datele retrocedărilor, totul culminând cu legea 247/2005 care a statuat că pădurile trebuiau restituite integral pe fostele amplasamente. Acel celebru principiu juridic -Restitutio in integrum- a devenit probabil cea mai cunoscută expresie latină folosită în Romania și de pe urma acesteia au beneficiat sau trebuiau să se bucure urmașii bogaților boieri de odinioară. Pentru zona cunoscută în trecut drept județul Putna, localizată sumar de la Sud la Nord și de la Vest la Est între Golești , Adjud, Tulnici și Nănești, aflăm conform Structurii Proprietății Forestiere întocmită în anul 1948 de vechii specialiști silvici, că marii proprietari de păduri din regiune făceau parte din familiile Lahovary, Mavrocordat, Săbăreanu, Negroponte, Cincu, Săvescu, Vernescu, Orleanu, Apostoleanu etc. Însă și Statul Român prin Ministerul Silviculturii, multe Consilii Locale din județ, parohiile, schiturile, obștile devălmașe, fundațiile, epitropiile stăpâneau suprafețe considerabile de pădure. De exemplu Primăria Brăila avea vreo 400 de hectare la Găgești azi Bolotești și e de mirare că niciodată nu s-a interesat de soarta acesteia, iar Primăria Odobești se bucura în trecut de posesia a 91 de hectare pe raza comunei Mera. Ministerul Silviculturii era proprietar la 1948 pe pădurile din Adjudul Vechi, Bolotești, Ciușlea, Petrești, Răstoaca, Mera, Andreiașu, Reghiu, Vârteșcoiu și multe alte locuri. În prezent România se laudă cu peste 25 la sută din suprafață ca fiind acoperită cu păduri, dar, având în vedere bogatul relief accidenta , țara noastră merita parcă mai multă vegetație forestieră. Conform Wikipedia, din întreaga suprafață a României, 28% este ocupată de munți (peste 800 m altitudine) și 42% de dealuri și podișuri (200–800 m altitudine) astfel încât teoretic trebuia să avem suprafețe împădurite mult peste procentul actual, ținând cont de cifrele de mai sus. Poate viitorul va fi mai bun cu această comoară națională.

(Florin Marian Dîrdală -cercetător Serviciul Județean Vrancea al Arhivelor Naționale)