De prin politica, Uncategorized

Povestioară cu tâlc

Emil Constantinescu, „Cheia e la tine!“.

Emil Constantinescu, „Cheia e la tine!“.

emilMotto: „Am fost învins de securiști” –Emil Constantinescu Dar s-a bătut vreodată de-advăratelea cu ei?
În anii 90, partidul care se dorea și modern-occidental dar și depozitar al românismului autentic, cel cu fibră interbelică, a fost PNȚCD. Și structura pe criteriul vîrstei a membrilor de partid reflecta această stare, aspirație, PNȚCD-ului lipsindu-i în general reprezentanții vîrstei de mijloc. Prevalau ba cei prea tineri, mulți racordați încă la entuziasmul anticomunist dat de spiritul manifestației din Piața Universității, ba cei prea bătrîni, oameni care străbătuseră demn calvarul concentraționar. În ciuda unor înalte principii morale și a unei opoziții ferme față de tot ceea ce reprezenta PSD, resursa umană rămânea eterogenă, necoagulată, volatilă și complet nepregătită pentru o guvernare eficientă. Democrația interioară a dezvoltat propensiunea spre conflict și nu încrederea necesară unei bune cooperări de echipă. Nimeni nu era de vină, acelea erau timpurile. De unde să găsești oameni pregătiți să conducă, solidari, când tocmai ieșiseși din întunericul dictaturii ceaușiste? Așa se explică implantul masiv cu oameni provenind din zona Alianței Civice, organizație importantă a intelectualității de atunci, sau din siajul ziarului României Libere, principala voce a opoziției.
O emanație pe acest stil specific CDR-ului a fost anonimul și necarismaticul rector al Universității București, profesoul de geologie Emil Constantinescu. Împins pe scena publică de Corneliu Coposu și Ana Blandiana, el cucerește reduta prezidențială în 1996, atenție!, ca membru PNȚCD. Pe acest considerent, partidul va accepta necondiționat și în ciuda legii, ca favoritul personal, nou aterizat și el în partid, Victor Ciorbea, să fie primul premier de dreapta al României după 89. Dacă filmul s-ar opri aici, PNȚCD se prezenta ca partidul de viitor, doar dăduse țării și președintele și premierul, reformist, cu miez democrat, afiliat la popularii europeni…Pasărea Phoenix ar fi renăscut din cenușă, istoriei tragice a martirilor țărăniști i s-ar fi făcut o dreptate postumă.
Și totuși, cei doi au fost groparii partidului ce i-au propulsat la vârful puterii și le-au dat posibilitatea să lucreze la cel mai înalt nivel în serviciul țării. Ce blestem o fi fost pe partidul ăsta să-i aleagă în fruntea lor pe cei doi foști microcomuniști?

Ușor cu intelectualul pe scări

Crezându-se un mare stăpânitor al artei de jongla cu finețurile principiului “divide et impera”, Constantinescu a ațâțat continuu focul luptelor interne din partid, având de partea sa pe oportuniștii cei mai venali, alături de sectarii tulburați de viziuni mesianice sau, dimpotrivă, străbătuți de un celest purism moral, neaplicabil însă augustelor lor persoane. Narcisist, cu toleranță zero la frustrări, resentimentar, îndrăgostit de propria-i poză de președinte providențial, de anvergură europeană și esență haveliană, nu a pregetat să încalce Constituția fără nici o jenă pentru a-l debarca pe Radu Vasile, tot megascenariul fiind construit pentru a-i alina vidul, vanitatea, pentru a-i lustrui ego-ul și pentru a-l lăsa să strălucească singur în rampele luminei ocazionate de reușita aderării României la UE. În mintea-i atotcuprinzătoare, succesul îi aparținea în întregime, laurii gloriei nu trebuiau să fie împărțiți cu nimeni, iar toată suflarea românească se cădea să știe cine e eroul căruia îi era atât de îndatorată. PNȚCD s-a ales din această victorie cu pierderea postului de premier la care avea tot dreptul, iar Radu Vasile a devenit țapul ispășitor de serviciu pentru toate nerealizările partidului. Leapșa finală o va trage PNȚCD-ului când megalomanul va regiza o nouă dramoletă, cu sine personaj principal, și când va anunța patetico-olimpian, fără a se consulta cu cineva, că nu va candida la alegeri, sugerând că poporul e cam ingrat și că nu-l prea apreciază la adevărata valoare și că va lăsa în sarcina istoriei ca meritele să-i fie recunoscute. PNȚCD, care investise în el totul, se trezea peste noapte și fără mentor-lider și fără președenție. El, Emil, își demonstrase sieși și lumii întregi că e puternic, că nu are a da nimănui socoteală, că nu e dator la nimeni cu nimic. Că și-a împlinit menirea. S-a răzbunat premeditat, cu sete, pe partidul ce a crezut că îl va înhăma la căruța destinului pe mărețul Superman dîmbovițean. „Acum Emil” nu mai era umilul pe care Coposu îl trimitea după țigări. Asemenea batjocuri nu se uită, se pedepsesc, se întorc înapoi înmiit.
După ce cu greu s-a dat dezlipit de fotoliul de prim-ministru, Ciorbea a fost adoptat de o mare parte dintre țărăniști pe post de prea-cinstit și prea-virtuos al politichiei locale, așa cum până atunci neamul nostru nu a mai avut parte. Deși i-au clădit și propagat un adevărat cult de victimă pe altarul corectitudinii și jertfei politice, Ciorbea nu prea s-a schinisit de venerația arătată și le-a dat repede cu tifla adoratorilor săi. A refuzat ofensat scaunul de primar al capitalei rezervat printr-o ordonanță neconstituțională, și-a făcut omul partid (ANCD)rupând o bucată din PNȚCD și s-a pus a-i sudui birjărește pe foștii colegi pe motiv că s-au arătat nedemni de fecioralnica-i puritate. Culmea orbirii minții țărăniste, aceștia îl reprimesc în partid cu brațele deschise, iar Ciorbea, mulțumindu-le sticlos, cu un surâs metalic, s-a reapucat să facă ceea ce știa el mai bine… să îi dea afară din partid pe cei care făcuseră greșala să-l recheme înapoi. A păpat și ultimul ban pus deoparte pentru zile negre de bătrânii partidului, s-a declarat moștenitor unic și continuator al liniei Maniu- Mihalache-Coposu, după care a deschis larg drumul spre bezna haosului din care, iată, PNȚCD-ul nu mai iese. Circul pe care îl provoacă pe oriunde e invitat este nemaivăzut, te oripilează, jignește fără rușine pe oricine i se pune pata. Ba se aliază cu Băsescu ca să prindă un loc eligibil de deputat, ba dă cu el de pământ c-ar fi vinovat de distrugerea PNȚCD șamd… Nimic nu e prea înjositor dacă e rost de vreun caftan. În cele din urmă trece în 2012 la PNL, de unde se pricopsește cu fotoliul de senator. Le trage clapa și lor, lăsându-i cu ochii în soare, în beneficiul PSD care-i oferă mai mult… postul de Avocat al Poporului.

„Cheia speranței” din 1996 a ajuns la Ponta

“Acum Emil” a votat cu Ponta. Nu a putut-o face normal și firesc, ci doar punând la cale o scamatorie ieftină, cu public, împreună cu noul său ales. El, omul marilor principii, avea nevoie de un argument solar pentru a-și da votul. N-o putea face oricum , ca un simplu cetățean. Avea nevoie de un gest teatral, de un imbold moral ce să ne amintească de el, de anticomunismu-i imanent, à la Lech Walesa. Ponta, intrând în joc, atât aștepta, să fie el luminița de la capătul tunelului. A mimat că nu mai poate de grija foștilor deținuți politici și într-o ședință de guvern a avizat favorabil un proiect de lege ce le dubla indemnizațiile. Un gest formal, putea să dea o ordonanță dacă chiar voia. Pe suferința lor de bătrîni, cei doi s-au cocoțat ipocrit și s-au prefacut că le pasă…
Deși întreaga societate civilă i-a cerut, conform prerogativelor de ombudsman, să atace la Curtea Constituțională ordonanța lui Ponta privind traseismul aleșilor locali, act profund nociv pentru democrația de pe la noi, Ciorbea s-a arătat impasibil, stană de piatră, inflexibil ca un sfinx. S-a purtat ca un brav soldat PSD , disciplinat și brutal, zeflemist și plin de el, mai dând și el o bâtă în moalele capului bietei noastre democrații. Coriolan Drăgănescu a fost doar un naiv școler față de un asemenea monument de fățărnicie.

Eșecul unei speranțe

De aceeași extracție civică de care aminteam, și cu același final de carieră având punct terminus stomacul încăpător și urât mirositor al PSD, sunt și ex-consilierii prezidențiali Mugur Ciuvică sau Zoe Petre și fiul, sau directorii serviciilor, SRI Costin Georgescu și SIE Cătălin Harnagea, sau apocalipticul ex-ministru al reformei, Ilie Șerbănescu. Lista e lungă și dă măsura unei prime garnituri de politicieni de dreapta în care s-au pus mari speranțe, cu pretenții intelectualist-tehnocrate. Asta ca să se știe de unde am plecat. Îi puteți vedea pe toți blamând justiția și statul de drept, la televiziunea securistului și penalului Dan Voiculescu, la fabrica de ură Antena 3. Dominați de sentimentul propriei unicități, devorați de viermele complexului de inferioritate, nu pot accepta că lumea merge înainte fără să mai ia aminte la ei. Marginalizați, înfierați cu stigmatul public al trădării, au devenit avocații și tovarășii de drum ai acelora pe care îi combăteau ideologic cu un deceniu mai devreme. Diletanți politici, s-au trezit în șaua puterii fără prea mult efort. Natural, și-au spus că sunt buni, că erau predestinați. Când a sosit momentul să își asume responsabilitatea unei guvernări dar și a preluării frâielor unui partid istoric care li s-a pus la picioare, au dat bir cu fugiții. Ca niște lași autentici. Guvernarea de care s-au dezis atunci a fost una de cotitură, mai bună decât se crede, mai rea decât se dorea, dar nimeni nu a mai rămas la post să o apere. În rest, zisa celebră a lui Petre P. Carp că “România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni” e valabilă în bună măsură și pentru această perioadă. Vântul schimbării din epocă, suflul istoriei au fost cu mult mai puternice decât angoasele și fițele acestor falși politicieni. Calea spre vest are ca punct de plecare, ca moment de referință, tocmai acești ani.

Distribuie:

3 Comments

  1. …si totusi a fost placut sa-mi aduc aminte acele vremuri vazute acum prin fanta deschisa de dvs !

    • Dan Nichita

      Dan Nichita

      A existat multă speranță. Plus puțină melancolie pentru anii trecuți…

  2. Mircea Talos

    Felicitari pentru onestitatea analizei.

Comments are Closed

Theme by Anders Norén