Cum am devenit organizator de competitii

De prin lume

Se zice că invidia e un păcat care alungă liniștea din sufletul unui bun creștin și care aduce cu sine urmări care pot strica echilibrul unei vieți. Dar uite că, uneori, din păcatul ăsta pot lua naștere lucruri frumoase și invidia îți poate da putere să faci ceva ce nu ai fi crezut că poate fi făcut.

Recunosc că am fost invidios: invidios pe colegii mei, profesori de educație fizică, invidios pe mulțimea de competiții la care participau cu elevii, invidios pe bucuria pe care o puteau oferi copiilor, bucuria de a concura cu ceilalți de vârsta ta.

Și astfel am început să mă interesez, să întreb în stânga și în drepta, să aflu dacă se organizează așa ceva și pentru limbile străine: o competiție pentru elevii de școală primară. Am crezut că, într-o metropolă cu aproape 9 milioane de locuitori, trebuie să fie, pe undeva, la vreo școală, ceea ce mă interesa pe mine. Ei, bine, nu! Nimic, nothing, rien!

Aveam două căi de urmat mai departe: să mă las și să fiu în continuare invidios pe colegii mei sau să mă apuc să organizez eu una. M-a chinuit gândul ăsta multă vreme, m-am consultat cu alți profesori, am vorbit cu directorii unor școli și m-am hotarât. Gata, nu s-o mai fi făcut, poate, dar o fac eu!

Trofeul oferit pentru castigarea competitiei
Trofeul oferit pentru castigarea competitiei

Și am început planificarea, prin mai 2015, când am pus pe-o hârtie, alături de Mirela, soția mea (fără de care nimic nu s-ar fi putut întâmpla), tot ce mi-ar trebui și tot ce am crezut eu că poate interesa copii între 7 și 11 ani. Am prezentat planul celor care aveau putere de decizie și am purces la muncă. În septembrie 2015, am trimis scrisori cu invitații de participare la toate școlile din două cartiere londoneze; prin octombrie, au început să apară răspunsurile. Urma partea cea mai grea: să reușești să pui de acord atâția oameni asupra datei și locului unde să se petreacă tot evenimentul. După lungi negocieri, după multe emailuri schimbate cu toți cei implicați, după mulți nervi și momente în care îmi venea să abandonez, la sfârșitul lui ianuarie 2016, am ajuns la un acord: două ediții, în două școli diferite, la sfârșitul lui aprilie.

Din acel moment, nu mai era cale de întoarcere. De multe ori m-am îndoit că voi putea merge până la capăt, birocrația din școlile englezești fiind, de multe ori, mult mai afurisită și obtuză decât cea de la noi. Am început să trimitem scrisorile către părinți, pentru a le cere acceptul ca odraslele lor să participe în competiție, am cerut conducerilor tuturor școlilor să ofere posibilitatea de a aduce elevii la concurs (profesori însoțitori, cheltuieli de transport etc.), am trimis comandă de trofee și de diplome. Acasă, împreună cu Mirela, am început să scriem întrebările pentru competiția celor mari și am adunat toate materialele necesare pentru competiția celor mici. Stres, muncă suplimentară, nopți nedormite din cauza necunoscutului ce aștepta.

Și a venit și 28 aprilie, la Newport Primary School, când am avut 9 școli participante, 110 elevi și vreo 20 de profesori implicați în ceea ce a fost prima competiție de limbi străine pentru elevii de școală primară organizată vreodată în Londra. Am învățat multe, am priceput mai bine cum trebuie făcut, am înțeles ce trebuie schimbat și ce trebuie păstrat. Am văzut entuziasmul copiilor, strigătele de încurajare de pe margine, emoția profesorilor care i-au pregătit și bucuria câștigătorilor și am știut atunci că a meritat și că totul trebuie continuat.

Am început totul fără a ști dacă o să și pot duce până la capăt acest proiect, dar acum știu că am făcut o muncă bună și cu un scop clar – cel de a arăta cât de importante sunt limbile străine în viața noastră și, mai ales, cât de important este de a le învăța de la vârste mici. Și, recunosc, mai este un motiv, oarecum ascuns: pentru a arăta celor care mă cunosc că nu toți românii sunt ca cei despre care citesc în ziare.

Lasă un răspuns