Profesorul de pian Romeo Ratti și boema Focșaniului la sfârșit de secol 19

Publicat de Dan Nichita pe

umbrele unei epoci apuse-casa Apostoleanu

“Foarte răspândit și iubit în casele boierești între anii 1870 și 1880 era un italian, profesor de pian, Romeo Ratti. Milanez autentic, muzicant remarcabil, de o inteligență fină și pătrunzătoare, își însușise o foarte serioasă cultură franceză. Venise în Craiova ca șef de orchestră al unei trupe de operă italiană și se pripășise la noi. Pianist de forță, fusese luat ca profesor în mai toate famiile bune, și, încetul cu încetul, devenise devenise animatorul unui Cenaclu artistico-literar, dar mai ales literar…

În acest cerc de femei inteligente, Ratti cumula funcțiunile de îndrumător muzical, de critic literar și de causeur. După risipirea societății craiovene în care se obișnuise, a încercat fără să reușească să se înfingă la București și a murit la Focșani unde se împrietenise cu Alexandru  Plagino cu care petrecea împușcând ciori la Plăinești (azi, com Dumbrăveni).

Mult mai târziu, prin vara lui 1894, petrecând câteva săptămâni la Focșani, am dat de urmele lui Ratti, a cărui amintire rămăsese vie în localitate. Deși mă canonise ca profesor de pian, omul îmi fusese foarte simpatic și am căutat să aflu amănunte despre viața lui, în ultima ei etapă, întrebând pe unul și pe altul. Așa cum îl cunoscusem eu, știam că nu se poate adapta unui mediu lipsit de vlagă artistică și romantică, că îi trebuia o orchestră de diletanți și de exhibiționiști în care să ție arcușul primei violine și mă mirase, până să nu cunosc Focșaniul, cum se putuse acomoda moravurilor unui orășel obscur și uitat de lume. Că doamna Masson, directoarea de pension pe care o luase de nevastă ca să o nenorocească, îi asigura pâinea zilnică, că Alexandru Plagino îi furniza la Plăinești ciorile în care trăgea, nu era de ajuns. Numai după ce am cunoscut Focșaniul mi-am dat seama că Ratti găsise acolo aproape aceeași atmosferă ca cea de la Craiova, și poate în anumite direcții încă și mai exaltată.

Smaranda Apostoleanu
Muzeul Unirii, Focșani

E păcat că nimeni nu s-a gândit să schițeze viața sufletească a orașelor de provincie românești înainte de renașterea noastră națională. Erau mai toate adormite în somnul cel de moarte al lui Andrei Mureșanu și năzuinți străine de preocupările de ordin material nu se manifestau decât în cele trei capitale tradiționale, București, Iași și Craiova. Pe urmele lui Ratti am aflat că și Focșaniul putea fi clasat în rândul celor trei centre ale redeșteptării românești, și cred că era singura capitală de județ căreia i se putea face această cinste. N-am pătruns destul de adânc în frământările locale ca să-mi pot lămuri obârșia mișcării politice și intelectuale care s-a dezvoltat în cetatea Milcovului la sfârșitul veacului trecut; am putut numai să-mi dau seama în treacăt că exista acolo o aristocrație de naștere și de bani ce se lepădase de eresurile trecutului și palpita la adierea tuturor curentelor din Apus. Pe lângă boierii divăniți ca Plăineștii (Plagino), ca Dadu Filipescu, Mavrocordat, mai erau și familii boierești autohtone, necunoscute aiurea, dar ilustre pe un mal și pe celălat al Milcovului. Cea mai cu vază cucoană din Focșani era doamna Stamatin, născută Dăscălescu, sora poetului Dăscălescu. O fată a ei s-a căsătorit cu Costică Cîmpineanu (omul cu șerpii), fratele lui Ion ministrul, alta cu Guliță Pruncu, a treia cu cu Vasile Holban cu care a avut pe generalul Holban. Era atât de mândră, încât a leșinat aflând că nepoată-sa Elisa, fata poetului, se logodise cu arhitectul Mincu.

celebrele oglinzi prin fata carora valsa lumea buna de odinioara

În afară de dna Stamatin, mai ținea salon cu ifos în Focșani și dna Apostoleanu, născută Gîță. Apostoleanu, avocat de mare talent, ajutat de soția lui, o femeie de mâna întâi și cu stare bună de la părinți, a adunat o avere considerabilă și a ridicat cea mai frumoasă casă din oraș. Energică și autoritară, doamna Apostoleanu a făcut multă vreme –la pluie et le beau temps-în Focșani. Sala ei de bal cu oglinzi mari, cu mobile de mătasă și cu terasă pe grădină a fost celebră pînă la București. În acel salon ne-a ospătat generalul von Morgen, pe Averescu și pe mine, în drum spre Buftea, în ianuarie 1918…

Societatea focșăneană era împărțită în două grupuri rivale care se dușmăneau și se înțepau cât puteau. De o parte era Parnasul (intelectualii) cu Muțunachi Mavrocordat, cu domnișoarele Stamatin, cu Guliță Pruncu, cu domnișoarele Robescu, cu doamna Tufelcică (sora poetului Sihleanu) etc; de alta l’île de Cythère cu dna Guliță Pruncu (născută Stamatin), cu Alexandru Plagino, cu doamna Alina Vidrașcu, cu doamna Prodan, născută Oltenescu, etc…Membrii Parnasului țineau ședințe literare și musicale, cântau din pian și din gură, își împrumutau -La Revue des deux Mondes-, palpitau cu Iulia de Trecoeur și se rățoiau cu Monsieur de Camors. Adepții Citerei preferau îndeletnicirilor idealiste, desfătări mai concrete și mai simple; se întruneau ca să clevetească, ca să danseze sau să pregătească picnicuri și tot felul de petreceri. Oarece preocupări literare sau artistice nu erau însă excluse nici în saloanele Citerei, și împărțirea societății focșănene în două era mai mult rezultatul simpatiilor și antipatiilor decât al unei stricte aplicări a principiilor.

Ratti, simpatic tuturor, (- un nedespărțit tovarăș al fraților Gîță și al fostului prefect Tufelcică de care se ținea când nu împușca ciori la Plăinești-) era admis în amândouă clanurile și însărcinat cu misiuni delicate de la un front la altul, pe care le îndeplinea cu tact, căutând să împace toate caprele cu toate verzile. Încetul cu încetul, această elită a Focșaniului s-a irosit. Unii au părăsit orașul, alții s-au mutat într-o lume mai bună și toate luminile s-au stins în cetatea Milcovului, căzută și dânsa pe planul celorlalte orașe moarte din provincie.”

papa Pius XI

 “ Cu prilejul audienței mele la Papa Pius al XI lea ( Cardinalul Ratti, înainte de ridicarea sa pe Sfântul Scaun) am putut stabili că Sanctitatea Sa era propriul nepot al profesorului nostru de pian. Cât de mică e lumea! Papa s-a interesat mult de sfârșitul unchiului său ale cărui urme fuseseră cu totul pierdute de familia Ratti.”

Constantin Argetoianu – “ Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de ieri”