Referendumul meu

De prin lume

Locuiesc de mai mult de cinci ani într-unul dintre cele mai frumoase orașe din lume, capitala unei țări despre care se crede că a inventat democrația parlamentară modernă. Trăiesc și muncesc în Londra. După mutarea aici, prieteni curioși m-au întrebat de multe ori: ”Oamenii, cum sunt oamenii acolo?” și întotdeauna le-am răspuns că oamenii sunt la fel peste tot. Oamenii au aceleași dorințe și idealuri, aceleași frici și coșmaruri.

Vote LeaveJoi, așa cum e și normal, nu am avut dreptul să votez dar am fost, într-un fel, implicat în deciziile luate de britanici. Eu, soția mea, românii de aici și tot restul celor veniți de pe continent la muncă nu am putut vota, dar am fost unul din motivele pentru care majoritatea insularilor a ales să părăsească Uniunea. Nu am avut nici un cuvânt de zis dar votul de joi ne afectează și pe noi, în aceeași măsură în care îi afectează pe supușii reginei.

Vineri dimineață, m-am trezit într-o țară care, peste noapte, își exprimase dorința de a părăsi UE. A fost o veste șocantă, neașteptată și care a lovit puternic în atașamentul meu față de ceea ce ar trebui să fie țara mea adoptivă. La cald, încă sub impresia celor ce le aflam de la BBC și citind Times și Guardian, mi se părea că poate e, totuși, o greșeală pe undeva, că poate nu s-au numărat cum trebuie voturile, că au mai rămas de numărat. Apoi, a apărut un soi de panică, teama de ceea ce înseamnă votul acesta, mai ales că, joi noapte, unele televiziuni și ziare arătau tabăra IN ca fiind cea câștigătoare.

Au răsărit și întrebările simple: ”Ce facem mai departe? Care sunt pașii noștri în continuare? Suntem prea mulți pentru a putea fi expulzați, așadar, care e statutul nostru? Doi ani de negocieri, de incertitudine, nu e prea mult? ”. Te întrebi cum au putut vota să iasă, când tu ai vrea să rămână, când tu vezi mai bine beneficiile Uniunii, și nu partea sa negativă. Te simți trădat și frustrat de un vot care ți pare incorect. Te frămânți că poate economia va începe să scadă, că lira nu va mai fi la fel de puternică și vei pierde atunci când o vei schimba în valutele pe continent, că poate salariul va scădea sau va crește inflația, că vor crește prețurile și îți va fi mai greu. Te întrebi și începi să cauți răspunsuri. Și la toate acestea se adaugă faptul că nu știi sigur ce ți se va întâmpla, ca și cetățean al altei țări, membră a UE: pleci sau rămâi?

Apoi, vine întrebarea cea mare, cea care te roade dinăuntru, cea la care vrei să nu te gândești, dar nu te poți opri: ”Câți din cei care mi-s amici, cunoscuți, care se poartă frumos în fața mea, câți dintre ei au votat să iasă din Uniune, gândindu-se la ”fantoma” emigrantului de pe continent, venit aici să le ia locurile de muncă? Câți dintre ei sunt la fel de xenofobi ca cei pe care îi vezi în reportajele de la TV, câți dintre ei sunt într-atât de ipocriți? Câți dintre cei alături de care muncesc cred că mai bine nu aș fi venit, că mai bine aș fi rămas în țara mea? Câți dintre ei au votat împotrivă, păcăliți de un discurs care a incitat la ură față de străini?”.

Vineri, după aflarea rezultatelor și, mai ales, a reacțiilor de la Bruxelles, au început să răsară votanți din tabăra Leave care sunt dezorientați și dezamăgiți de promisiunile politcienilor, care își motivează votul pe o absurdă, irațională dorință de a pune presiune pe UE, pentru a primi mai multe avantaje, pentru a negocia o ofertă mai bună decât cea adusă acasă de Cameron acum câteva luni. Vezi și auzi tineri care sunt revoltați că li s-a furat viitorul, că valoarea studiilor și a ipotecii pentru o casă le va crește, că vor găsi mai greu un loc de muncă, la care generația în vârstă le răspunde că ei doresc o Mare Britanie așa cum era înainte de a intra în Uniune, când aveau industrie și țara nu era plină de emigranți. Se simte puternic o ruptură socială și geografică, o teamă pentru saltul acesta imens în necunoscut și o furie împotriva clasei politice.

Mă mai liniștește nițel rezultatul de la Londra, unde 60% dintre locuitori au votat pentru a rămâne. Și, totuși, nu îi pot înțelege pe cei care au votat pentru ieșirea din UE, speriați de valul de emigranți europeni, dar care sunt ei înșiși a doua generație a unei familii de emigranți. Ei o numesc pragmatism, îndulcit cu politețe. Eu îi zic ipocrizie, una mare, cât să cuprindă întreg Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

P.S.: când voi mai fi întrebat de unde vin, de acum voi răspunde „Europa”.

Lasă un răspuns