Unioniști vrânceni uitați (3). Concluzii.

De prin Vrancea, Proiectele Vrancea Altfel
Clădirea Comisiei Centrale de la Focșani pe vremea când aici funcționa înschisoarea orașului.

Costin Stamatin (1818-1858) este unul dintre cei trei fii ai lui Săndulache Stamatin, unul dintre ctitorii simplei și grațioasei biserici a familiei, cea a Stamatineștilor. Aparține unei distinse familii de boieri locali, obișnuite cu sarcinile de administrare a ținutului Putna. Are şi el un trecut interesant legat de Conjuraţia Confederativă a Comisului Leonte Radu de la 1839 ce-și propunea, printre altele, unirea Moldovei şi a Munteniei cu Serbia, în scopul de a constitui o Confederaţie Dunăreană, sau legat de susținerea și participarea la revoluțiile anului 1848. Înființează un comitet de sprijin al unirii alături de Ștefan Scarlat Dăscălescu, ia parte la întruniri unioniste conspirative, aduce de peste graniță ziare și manifeste favorabile unirii, adică din Focșanii Munteniei, asigură Comitetul Central al Unirii din Iaşi de totala „aderenţă la lupta pentru unire a mai toată obştea de toate clasele”. Cei doi prieteni mai aduceau la cunoștință că „situaţia din oraşul Moldovei este diametral opusă în comparaţie cu libertatea de gândire a fraţilor de peste Milcov, care frăţeşte ne-au invitat a ţine şedinţele Comitetului nostru în comun cu ale lor şi la dînşii, dacă la noi sîntem opriţi”. Devine ginerele prietenului său, căsătorindu-se cu o fată a acestuia, Ruxandra Dăscălescu. Peste ani, omul politic Constantin Argetoianu va remarca în ale sale memorii, că “ Cea mai cu vază cucoană din Focșani, era doamna Stamatin, sora poetului Dăscălescu.” Ea conducea în oraș “Parnasul (intelectualii)” și dădea tonul în cele culturale.

Și boierul căminar Scarlat Bontaș este în pas cu timpul. Spirit progresist, îl aflăm printre cărvunarii din partida liberală a anilor 1822-1823, apoi devotat cauzei definită de mișcarea pașoptistă. La 18 iunie 1857 acesta redactează o petiție în care acuză că nu a fost înscris în lista alegătorilor de proprietari mari pentru alegerea deputaților la Divanul ad hoc deoarece s-a găsit o moșie a sa ca figurând amanetată. Pretexte administrative și chichițe legislative pentru a “ peria” listele electorale de unioniști. În casa sa va funcționa sediul simbolicei noastre instituții, Comisia Centrală, mai apoi va fiind cumpărată de Ministerul Justiției și transformată în penitenciar. Clădire, ridicată pe la 1845, a a fost demolată fără vreun protest în 2005.

De altfel nici frații Stamatini, nici Dăscăleștii și nici Scarlat Bontaș, toți contemporani cu evenimentul Micii Uniri, nu au fost găsiți, conform documentelor, nici în lista alegătorilor, nici în lista celor aleși să hotărască destinul Romaniei în legatură cu Mica Unire. Costin Catargiu și Iordache Pruncu își făcuseră bine treaba.

Constantin Robescu (1824-1891), revoluţionar paşoptist şi membru în comitetul unionist din Focşanii Munteniei, apare și el ca membru la 1847 al lojii de masoni “Neamul Nostru” din Iaşi.  În mai 1859 este extrem de implicat în înăbușrea unei rebeliuni a grănicerilor din Focșani, care, la instigările agenților ruși care se opuneau dublei alegeri a lui Cuza, nu s-au mai supus ordinelor de concentrare militară și au început să vandalizeze orașul. La 1862 va ajunge prefect de Putna, și, beneficiind de context, va deveni prefectul “Unirii Focșanilor” din punct de vedere administrativ și sentimental. El va fi cel care va telegrafia Ministerului de Interne că decretul prin care Focșaniul va fi pe viitor un singur oraș a fost primit cu mare bucurie. „Entuziasmul focşănenilor pentru definitiva unire a acelui oraş este la culme”.

sărbătoarea Unirii în Piața Unirii 1931 colecția prof. Cristescu

Participanți vrânceni la evenimentele ce au precedat și înfăptuit Mica Unire, cu destine distincte, dar și cu roluri semnificative, au fost cu siguranță cu mult mai mulți. Așa, cu titlu de exemplu: Gheorghe Apostoleanu sau Alexandru Plagino. Cu toții fac parte din acea generație pașoptistă care a tras România înspre modernitate. Care a obținut pentru țară Unirea și Independența. În raport cu poporul ea a constituit dintotdeauna o microminoritate, dar scopurile au fost comune, în linii mari ele s-au suprapus. Membrii acestei generații au provenit în general din boierime. Mare, mică, mijlocie. Boierimea și-a asumat trasarea destinului național.

Burghezia, urbanul, au fost slab dezvoltate și, în mare măsură alogenă, compusă din: evrei, armeni, greci, unguri, etc. Alegerea lui Cuza e un scenariu de thriller cu de toate: idealism și pragmatism, oportunism și trădări grosiere, răsturnări de situație, amoruri și amntlâcuri, comploturi și conspirații, corupție și integritate, aspirații înălțătoare și abuzuri grosolane. Cuza nu a bănuit vreun moment că va ajunge domnul țărilor românești unite. În fond era vorba de o lume conservatoare, care încerca să se adapteze valorilor civilizației apusene. Întocmai ca și astăzi. O lume în tranziție civilizațională, cu o parte importantă a ei opunându-se schimbării sau manifestând o dezarmantă indiferență. Vizionarii au trecut peste interesele personale, parte din marii boieri asociați marilor dregătorii, nu.  Moldova era călcâiul lui Ahile pentru că, în procesul unirii, ea pierdea totul. Capitală, bogăție, putere administrativă și economică. Ea se topea în Țara Românească, alegându-se doar cu statutul inferior de provincie. Să privim la Basarabia, reacția elitei lacome și prădătoare e asemănătoare. În acest sens s-a luat în discuție și ideea stabilirii capitalei la Focșani, ca un răspuns compensatoriu, dar a căzut repede. Focșaniul era din altă ligă, la toate capitolele. Gestul lui Cuza la trecerea prin Focșani înspre București, pe 5 februarie, de a se opri la conacul brutalului antiunionist Costin Catargiu pentru destul timp ca focșănenii să înghețe așteptându-l, este mai mult decât simbolic. Este edificator și, până la urmă, românesc în esența lui.

În cadrul seriei “Unioniști uitați”, ocazionată de proiectul Focșaniul Unirii – civic walking tour, ținta noastră a fost să parcurgem succinct câteva biografii ale vremii și să deslușim împreună conținutul acestei noțiuni atât de uzate și uzitate: patriotismul. Să înțelegem spiritul timpului și să-l aplicăm la prezent. Și atunci când privim la scenete răsuflate cu figuranți care, chipurile, reconstituie momente “emoționante și veridice” din trecut, să știm că replicile lor nu se vor referi  niciodată la complicitatea sau indiferența ce au însoțit dărâmarea în 2005 a clădirii Comisiei Centrale, monument neglijat și voit uitat, abandonat de autorități pentru beneficiul unui client imobiliar. Asta vizavi de patriotism și mimetism, de oameni care dau sens vieții și de cei care o simulează public și o golesc de conținut.