1917. Focsani, Piata Independentei (Moldovei).
Colectia Petru Mincu.

Dimitrie Dăscălescu (1827-1863) este poetul focșănean cu totul dedicat cauzei Unirii. El redă și rezumă în scrierile lui atmosfera vibrantă, însuflețitoare a acelei epoci, spre care astăzi privim cu admirație și recunoștință. Ca un motto, ca un laitmotiv, atât al vremurilor cât și al versurilor proprii, străbate până la noi îndemnul relevant din poezia “Refrenul musei”:

“Eu vă rog să prețuiți/ Ist refren al muzei mele/ Dragi români să fim uniți…                         Jertfesc tot…tot…afară de Unirea țării mele.”
Cu festiva ocazie a trecerii domnitorului Cuza prin Focșani dinspre Iași în drum spre București (5 februarie 1959), poetul Dimitrie Dăscălescu surprinde atmosfera de victorie și sărbătoare, dă expresie simțămintelor sincere ale bucuriei autentice trăite de locuitorii orașului, în poezia “O zi frumoasă”:
“Azi Românul dovedește/ Că-n sfârșit s-a deșteptat
  Și că-n faptă vrednicește/ Libertatea ce-a visat.”
Fiind un unionist înfocat, Dimitrie Dăscălescu are parte la rându-i de repercusiunile nedrepte ale activității sale, atât de obișnuite și-n vremea de azi, fiind dat afară din serviciu în anul 1856. Ghinion, omul lucra în slujba statului. Prietenul său G. Sion scrie ușor amuzat, dar solidar:
“Adevăr este amice, cum că te-au concediat / Și că nu mai ai onoarea de a mai fi amploaiat?
  Vino dar să ne dăm mâna și în versuri să cântăm/ Libertatea, fericirea ce anume o gustăm.”
În 1860, tot G. Sion publică în Revista Carpaților un articol de opt pagini intitulat „Poetului de la Milcov” în care îi creionează un portret la care ar trebui să luăm aminte. Astfel scrierea-i este captivantă, făcută ca cititorul „să nu poată lăsa cartea din mână”, deși „sub raportul artei s-ar putea găsi multe lucruri de criticat” apreciindu-i lirica caracteristică ca fiind „adevărata poezie”, apropiată ca stil de cea a lui Béranger sau Alfred de Musset. Mai aflăm și câteva informatii biografice cum că poetul a fost președinte al Tribunalului de la Putna, deputat „la districtul său” sau membru al Comisiei Centrale. De asemenea G. Sion scoate în evidență rectitudinea morală a poetului: ”funcționar integru, capabil, activ, inteligent, el niciodată nu și-a renegat credințele pentru interesul națiunei sale. Binele public, triumful ideilor generoase și al cauzei naționale, au fost totdeauna ambiția care l-a stimulat și busola care l-a călăuzit în cariera politică”.
Alecu Russo vede în Dăscălescu pe “poetul răzeșilor, al celor neștiitori de franțuzie”, iar despre poezia o consideră “română până în cap”. A.D. Xenopol remarcă o anumită apropiere înspre Alecsandri, în timp ce Lucia Jucu-Atanasiu crede că în lirica poetului se pot regăsi „câteva portrete reușite și imagini ce anticipează acordurile eminesciene”.
Dimitrie Dăscălescu a publicat două volume de poezii. Primul dintre ele, tipărit pe când autorul avea douăzeci și șapte de ani, în 1854, și intitulat Ziorile, a apărut la Iași, la aceeași tipografie la care apărea și România literară. Acest volum de poezie cuprinde douăzeci și șase de texte lirice. Cel de-al doilea volum, intitulat Scrisori din Țara Țințăreaskă si Poezii noue, este publicat în 1856 tot în târgul Ieșilor. Sub pretextul unei corespondențe între un țânțar bătrân și unul tânăr, sunt atacate moravuri ale locului și timpului, se trec în revistă aspecte critice ale comportamentelor umane, definindu-se o predilecție a poetului pentru un trecut mai pur, pentru un conservatorism luminat, dar și un avânt, o pornire curată pentru egalitate și dreptate socială, pentru generozitatea creștină.
După mai bine de un secol și jumătate de la moartea sa (36 ani-îngropat la biserica Sf. Mina), Dimitrie Dăscălescu este catalogat de critica românească ca un poet “mărunt”, “minor”, “un bun versificator care nu are decât rar fibre de lirism”-G. Călinescu, este trecut la categoria “autor de dicționar”.
Așa o fi, dar la noi la giudeț a reprezentat ideea de om integru și cu idealuri- „apoi cinstea, soră dragă,/ nici nu-i marfă de vândut: cine-o are ține-ntreagă,/ cine-o vinde, n-o a avut!” (Pretentiile Lisei), de om în slujba comunității, de om al gândului și cărții, de om al modernizării. De asemenea oameni am avea mare nevoie și astăzi…
Să încheiem cu o satiră împotriva “strigoilor”, împotriva stafiilor trecutului recent care îi tot bântuie pe cei vii și nu le dau pace, care nu se dau alungate din viața timpului prezent. Mai mult decât valabil și azi, nu?
 “În obșteasca adunare/ Am văzut câțiva strigoi,/ Se strâmbau care de care,/ Toți uitându-se la noi.
   Deputați, grija e mare,/ Cătați bine între voi,/ În obșteasca adunare,/ Am văzut câțiva strigoi.”
P.S. Într-o casă a sa a funcționat sediul Comisiei Centrale în perioada aprilie 1861- februarie 1862. Poetul descrie Focșaniul ca un oraș plicticos, unde intelectualii se strâng la cafenea pentru “jurnale și novitale”, (novitale-noutăți), politică, jocuri de cărți sau chiar pentru ședințe de spiritism.
Să mai amintim că o fată a lui, Eliza (1863-1939), a fost soția arhitectului Ion Mincu. Ea a dezvăluit în 1921 despre sfârșitul prematur al poetului care “ la o vânătoare a căpătat un junghi care, rău îngrijit, a degenerat în boală de piept“. Cine știe, dacă ar fi trăit mai mult și opera lui ar fi putut fi alta.
  • Acest articol din seria „Unioniști vrânceni uitați” a fost publicat în cadrul proiectului „Focșaniul Unirii – civic walking tour” Vă invităm pe pe 24 ianuarie 2018, la ora 10.30, în fața statuii domnitorului Alexandru Ioan Cuza de pe strada Cuza – Vodă din Focșani pentru a porni împreună pe jos prin Focșani pentru vedea ce amintiri ne-au rămas din acei ani frumoși ai Unirii. Turul ghidat împreună cu specialiștii noștri va dura aproximativ 2 ore și se va finaliza cu o dezbatere informală despre mijloacele cetateanului de a contribui la salvarea patrimoniului. Participarea este gratuită pe bază de înscriere AICI.