Uncategorized

Vrancea Altfel recomandă o carte din Vrancea

carte dogaru 0681O carte cu un titlu formal, Structurile Ministerului de Interne în Războiul de Întregire a neamului, are darul de a aduce la lumină, din burta cu mult praf, întunecoasă şi rece a arhivelor, o parte a lumii vrînceneşti aflată într-o mare provocare a timpului: Primul Război Mondial. Mai precis lumea spionajului şi a contraspionajului, a agenţilor de influenţă şi a conexiunilor militare, a trădărilor şi abdicărilor dar şi a eroismului în lupta pentru salvarea statalităţii româneşti. Mai bine de jumătate de ţară era ocupată de trupele germane iar Vrancea însăşi era tăiată în două de linia frontului care se stabilizase după grele bătălii. Din acest motiv contextual cartea nu se limitează doar la aspectele instituţiilor anunţate încă din titlu ci chiar creionează multe portrete pe care altfel cu greu le-am descoperi altundeva. Un bun exemplu este prefectul liberal de Putna al perioadei, Anton Alaci, pe care îl putem percepe ca un funcţionar dedicat, tenace şi destoinic, care face faţă încercărilor grele ale mandatului său.
Aflăm despre trădarea căpitanului Rodrig Goliescu în favoarea ruşilor în 1912. Din Focşani el reuşeşte să sustragă Harta Observatoarelor pe care a dus-o la cunoscutul fotograf local Koroschetz pentru a o duplica. Alte detalii le găsiţi în carte. Sau aflăm că au existat peste 200 de români care au colaborat cu autorităţile germane, acţionînd în calitate de călăuze, translatori, poliţişti, comisari răspunzători cu aprovizionarea şi rechiziţiile pentru unităţile militare ale Puterilor Centrale, primari şi agenţi secreţi. Doar că o Comisie de anchetă alcătuită la sfîrşitul lui 1918 a clasat majoritatea dosarelor atribuindu-le chiar colaboraţioniştilor un comportament patriotic. Cam ca la noi după 1989 cînd şi Armata şi Miliţia şi Securitatea au fost toate cu poporul. Morţii nu mai intră în nici o socoteală. Un alt caz celebru de trădare al epocii a fostc el al lui Bernhardt Rosenthal, alias Bizon Rozescu, care a intrat în orbita serviciilor austro –ungare, care reuşeşte să evadeze şi să treacă mai apoi la germani. Carieră fără scrupule. În 1949 era încă în Germania federală, între timp peste România coborîse întunericul comunismului şi mulţi dintre cei care luptaseră pentru fiinţa naţională înfundau puşcăriile pentru că nu aparţineau clasei muncitoare. Potriveala destinelor face să te întrebi, cine a ieşit mai cîştigat?
Sergentul din Panciu Toader Căiţanu se lasă mituit de un grec suspectat de spionaj şi îl face scăpat. Asta arată că mica mită la români e din toate vremile, în veacul veacurilor….O culme a ghinionului se atinge în cazul poliţistului Bălănel Costache care după ce este bătut crunt de doi soldaţi ruşi şi recuperarea lui durează 2 luni, cum iese din nou din casă este luat iarăşi la bătaie de doi soldaţi germani şi de data asta organismul nu mai rezistă. O defectare a unui avocat din Adjud, locotentul în rezervă Petre Francisc, face valuri în epocă. Acesta s-a predat inamicului cu întreg plutonul. Asta da reuşită, chiar şi colonelul de popotă Radu Ignat ar fi invidios. Este amintit și grupul Chilian, un mănunchi de eroi veritabili din zona muntoasă a Vrancei, ce-și vor asuma trecerea în partea română a frontului a celor din zona ocupată, misiune pentru care vor plăti cu prețul vieții. Doar unul scapă cu viață, Barbu Pârăianu, care reușește să evadeze și va ajunge general și șef al Jandarmeriei Române (1934-1938).
Un capitol întreg este dedicat colonelului Alexandru D. Sturdza, fiul fostului de patru ori prim-ministru liberal în perioada 1885-1909 Dimitrie A. Sturdza, cu şcoli militare superioare, de prestigiu, absolvite în Germania. A trecut la inamic în zona Panciu, prin Varniţa, punînd în pericol toată linia frontului condusă de generalul Averescu. Printre numele care au reuşit să susţină frontul, să salveze situaţia critică creată, apare şi numele generalului ţarist Carl Gustav Mannerheim, viitorul preşedinte şi marele om de stat al Finlandei moderne. Ironia face ca numele Sturdza să fie legat şi prin altă conjunctură istorică de Vrancea, prin cel al lui Grigore Sturdza care în ianuarie 1859 ar fi trebuit să fie declarat principe al Moldovei şi Ţării Româneşti în dauna lui Cuza, evident cu sprijinul interesat al Imperiului Otoman şi al Rusiei. Nu a reuşit, a fost cît pe ce, asta ca să vedeţi cât de fragil a fost contextul istoric ce a dus la Unirea Mică, care acum ne pare că a fost univoc ca sens, că aşa musai trebuia să se întîmple.
Ultimul capitol aduce în prim plan o societate comercială de exploatare a lemnului din obştile vrînceneşti cu capital austro-ungar. În fapt era un monopol de jaf al pădurilor locului, pe de o parte, şi o oficină a spionajului de peste Carpaţi, pe de altă parte. Autorităţile şi-au făcut în mare parte datoria şi atunci cînd a început războiul au întreprins o naţionalizare mascată, compromiţînd în bună operaţiunea de sabotare a efotului românesc de ducere al războiului.
În concluzie, multe nume, multe mici păţanii, multe interese, frînturi schiţate de destine, informaţii despre o administraţie incipientă, care împreună alcătuiesc chipul unei Ţări a Vrancei total diferite de cea pe care o ştim astăzi. Interesant, cu toate că a trecut doar un secol. Pînă la urmă e vorba doar de generaţia părinţilor bunicilor noştri.

1 Comment

  1. Multumesc pentru recomandare. Incitanta prezentarea! Sa vad daca e de gasit in biblioteca…