După ce în calitatea sa de ultim ministru comunist de interne a dat ordin, în noaptea de 21 decembrie 1989, să se tragă în demonstranții din Piața Universității, ignarul Tudor Postelnicu a spus în final celebrele-i vorbe: ”Am fost un dobitoc”. În puținătatea minții sale de politruc lacheu al Elenei Ceaușescu, un moment de luciditate, de reflecție, poate de căință, și-a făcut totuși loc în creierașul lui.
La ultimul congres, pentru prima oară, PSD-ul își face o mea culpa publică prin apelul noului președinte Liviu Dragnea către români de a fi iertați pentru mineriadele barbare comise ce ne-au scos ani buni de pe orbita civilizației europene. Pe Oprișan nu-l interesează gestul, semnificațiile lui. El nu vede că se încearcă o împăcare cu trecutul, că se încearcă a da o altă croială partidului, mai modernă, mai adaptată la realitate. El privește totul mecanizat, simplificat, în cheie ideologică partizană, iliesciană. E evident că lui Oprișan nu-i pasă de victimele acțiunilor lor politice, ba chiar ironic, cinic, superior, le numește “victime colaterale”, iar pe luptătorii pentru democrație, “mișcare nereglementată”, “nedemocrată”. Nu se gândește niciun moment la suferințele provocate oamenilor, la răul produs societății în ansamblu, nu-i trece prin cap că la 6 luni de la Revoluție ei s-au comportat aidoma celui pe care tot ei îl împușcaseră. Nu ia în calcul nici faptul că justiția europeană, prin CEDO, ne cere imperios să nu clasăm ci să redeschidem procesul intentat de victimile mineriadelor statului român pentru abuzurile înfăptuite. Aflăm în motivația CEDO că prescripția nu se va aplica în acest caz, lucru urmărit de la bun început, că justiția română are datoria să afle adevărul și să continue cu investigațiile chiar dacă s-a încercat îngroparea acestui dosar de către autoritățile complice cu marii infractori psd-iști. Ni se reamintește că violența arbitrară, lipsirea ilegală de libertate a persoanelor nu pot fi conforme cu standardele statului de drept, deci nu sînt acceptabile într-o țară democrată. Cum răspunde Oprișan la barbarismele și manipulările grosolane practicate de PSD împotriva propriului popor? Să-i dăm cuvântul:
“Eu nu cred că trebuie să ne cerem scuze, pentru că PSD este partidul care s-a născut în flăcările Revoluţiei din decembrie 1989, când noi ( PSD-ul n. a.) am dărâmat regimul comunist, împreună cu poporul care a ieşit în stradă”.
“După ce în România, la 20 mai, au fost alegeri libere, la care FSN obţinuse peste 86% (FSN-ul a luat la nivel național 66%, poate în Vrancea n.a.) din voturi, totuşi o mişcare nereglementată, o mişcare nedemocratică la acel moment, nu a făcut altceva decât să perturbe foarte grav activitatea în Capitala ţării”.
“Ca orice moment istoric, întotdeauna sunt şi, cum le place partenerilor noştri americani să spună, victime colaterale“.
Limbaj de lemn cât cuprinde, sărăcie intelectuală, lipsă de înțelegere a istoriei prezente, nici o empatie față de oameni în general și față de cei care ies în stradă să lupte pentru drepturile lor, în special. Despre regret sau un pic de solidaritate nici nu încape vorbă. Doar două săptămâni mai târziu, adică marți, 10 noiembrie, Oprișan revine cu declarații din care reiese clar că omul nu înțelege nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lui. Poate că nici nu-l interesează în vreun fel. E imaginea dinozaurului asaltat, asediat de timpurile noi. Moartea politică a acestui gen de personaje nu are nimic frumos sau demn în ea, miroase doar a putreziciune stearpă…
“După demisia domnului Victor Ponta, multe lucruri se vor schimba în rău în România, din nefericire. Eu, în locul lui, nu aș fi demisionat pentru că este singurul guvern care, începând cu anul 2012, a făcut numai lucruri bune pentru cetățeni. Eu nu cred că emoția poate să învingă legea și Constituția, dacă sîntem cu adevărat o țară democratică, altfel ne îndreptăm cu totul și cu totul către altceva…anarhie. Eu nu pot să înțeleg cu ce poate fi înlocuită democrația. Povestea cu guvernul tehnocrat este cea mai mare prostie care se poate întîmpla României în acest moment.”
Așa cum vrabia mălai visează, așa cum săracul visează la masa bogatului, așa și șuțul visează să fie măcar o zi ministru de interne. Să le arate el tuturor de ce e el în stare. În matricea lui comportamentală, relevată în zisele de mai sus , legitim se naște întrebarea: Cum ar fi acționat Oprișan dacă ar fi avut el frâiele puterii în zilele firbinți ale lui Decembrie 89 sau ale lui iunie 90? Cîte „victime colaterale” ar mai fi fost nevoie ca el, în locul lui Victor Ponta, să demisioneze ca urmare a tragediei Colectiv? Putem doar să ne închipuim și specula gândindu-ne că bunul său prieten în obiceiuri și gândire, generalul Izmană Oprea, nu s-a sinchisit de moartea polițistului Gigină sau că ar fi avut vreun gând de onoare ca să demisioneze după fatidica noapte de 31 octombrie. Doar ei reprezintă cu adevărat interesul național, doar ei și familia lor să trăiască…
