În Focșaniul nostru istoric ce-și pregătea modernitatea, cel din a doua jumătate a secolului al XIX lea, a existat o familie cum nu mai erau prea multe în România acelor vremuri, familia Longinescu, ortografiată la acel moment Longhinescu sau Loghinescu. O familie pe cât de binecuvântată, pe atât de lovită și de necazuri. Copii s-au născut din belșug, au fost vreo 19 (nouăsprezece), dar au supraviețuit doar câțiva. Rata mortalității infantile era uriașă. De asemenea a deținut și o stare materială bună, pentru că tatăl și capul gospodăriei, Gheorghe Longinescu, fabrica și vindea cele mai bune lumânări ale ținutului, din ceară naturală (erau adevărate becuri ale acelor timpuri), ce luminau foarte bine și miroseau tot la fel. Succesul a făcut să își atragă multe dușmănii din partea concurenților de breaslă. Peste toate acestea, uneori și prietenii l-au dezamăgit, mai ales când Gheorghe Longinescu gira pe mulți pentru sume de bani pe care aceștia nu le mai returnau. Toate aceste mici necazuri i-au grăbit sfârșitul, acesta stingându-se la 55 de ani, în anul 1882.
Restul familiei Longinescu, cu toate aceste nenorociri, nu s-a lăsat descurajată și a reușit să meargă demn înainte. Mama, neștiutoare de carte, a deslușit toate afacerile soțului, reușind să asigure o bună educație copiilor, aceștia absolvind cele mai bune școli începând cu Gimnaziul Unirea și ajungând până la marile universități din Germania.
Personajul pe care îl omagiem în această lună este distinsul savant Gheorghe G. Longinescu. În data de 12 septembrie anul curent se împlinesc și se suprapun nu mai puțin de trei momente solemne -150 de ani de la naștere, 80 de ani de la deces și 15 ani de când fostul Liceul Forestier nr. 3 îi poartă numele. În ceea ce privește strada Longinescu de pe lângă gara orașului, aceasta se referă la un frate al savantului, anume profesorul universitar de istoria dreptului românesc, Ștefan Gh Longinescu decedat în 1931 și înmormântat la Cimitirul Nordic. Nu a fost dedicată chimistului Longinescu nici o secundă, dar, în zilele noastre, numele străzii este Gheorghe Longinescu, făcându- se mai mult ca sigur o confuzie între frați. Despre Gheorghe G. Longinescu documentele Arhivelor Naționale îl prezinta astfel: a venit pe lume la Focșani în 12 septembrie 1869 și a fost botezat Ghiță. A copilărit pe strada Mare a Unirii la doi pași de vechea Hală a orașului și de biserica Domnească, demolată în 1977. A învățat excelent atât la școala primară cât și în primele două clase de gimnaziu la Unirea unde materia la care a înregistrat notele cele mai mici a fost doar caligrafia. Excelând la carte a primit o bursă cu care și-a a continuat studiile la Iași, apoi în străinătate, ajungând un strălucit specialist și unul dintre cei mai buni profesori, asta în condițiile în care materia predată era una dintre cele mai grele și nepopulare: chimia cu toate diviziunile și complexitățile ei. La aceste performanțe a ajuns în ciuda infirmității sale, el fiind timp de mai multe decenii orb aproape în totalitate. Ca o reușită aparte a descoperit în această disciplină a chimiei, pentru prima dată în lume, o formulă care permitea aflarea masei moleculare a unor substanțe în urma unor calcule complicate, dar precise. Printre alte realizări pot fi amintite zecile de conferințe la radio pe teme istorice și nu numai, iar în Revista Natura, pe care a editat-o timp de 40 de ani, a publicat tot ceea ce știința descoperise la acea vreme, dar un loc aparte în paginile revistei l-a rezervat Focșaniului. În orașul nostru există și o casă monument istoric care îi poartă numele, dar această clădire nu a aparținut vreodată savantului. Poate cel mult o fi locuit cu chirie în acest imobil, și asta doar pentru scurt timp. Conform ultimei dorințe a fost înhumat la Focșani în cavoul familiei din Cimitirul Nordic, lângă părinți și bădița Fane (profesorul Ștefan G. Longinescu).
“Mi-a plăcut să fiu profesor… Mi-a plăcut să fac lecții. Le-am pregătit zi de zi, timp de 42 de ani. Nu le-am gătit cu cartea dinainte. Cartea ucide lecția dacă te ții de buchia ei. Le-am pregătit cu ochii închiși și pe întuneric chiar când vedeam. Îmi deschideam sufletul, prindeam luminile în el. Ma încălzeam la dogoarea lui. În fiecare lectie mă mistuiam în mine, precum se mistuie lumânarea când luminează pe cei din jurul ei. Un ceas de lecție facută astfel obosește mai mult pe cineva decât o întreagă zi de muncă la birou. N-am intrat niciodată într-o clasă fără o strângere de inimă. Mă temeam de mine, nu de școlari. Mă temeam să nu uit ițele din pînza gândurilor pe care trebuia să o țes în timpul lecției ei. Aceasta frică m-a stapânit 42 de ani. Am fost profesor și numai profesor. Catedra a fost pentru mine un amvon, un altar. Niciodată nu am făcut din catedră o tarabă pentru afaceri. Cum am spus mereu, învățătura de la catedra este lumina care trece de la cei care au fost la cei care au să vie”.
Aceste rânduri scrise de profesorul Longinescu conțin un adevărat crez: este crezul profesorului desăvârșit și ideal, iar Longinescu a fost acest tip de Profesor în toată viața sa.
Florin Dîrdală, cercetător Arhivele Naționale, Serviciul Județean Vrancea
