Acest articol e un mic gest reparatoriu pentru singurul disident autentic pe care l-a avut
Vrancea, dl Liviu Ioan Stoiciu. Poet consacrat şi scriitor, în 1989 a semnat celebra declaraţie-apel a scriitorilor ieşeni împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu ca secretar general a PCR la Congresul 14 din noiembrie. A fost singurul gest public de împotrivire făţişă, publică, împotriva dictaturii. În cartea sa „Jurnal stoic din anul Revoluţiei, urmat de Contrajurnal” scriitorul vrâncean rememorează printre atâtea amintiri legate de anul 1989 şi Nesfârşita zi de marţi 5 decembrie, o zi a execuţiei publice, a zi a punerii la zid, o zi a răfuielii Partidului cu un deviaţionist, un proces cu public cum recent i se mai întâmplaseră lui Octavian Paler sau Ion Anghel Mănăstire. O asemenea punere în scenă era specifică partidului pentru excomunicarea, excluderea din rândurile sale a celor astfel anatemizaţi. În anii 50 sentinţele erau de cele mai multe ori împuşcarea sau detenţii cu ani mulţi de puşcărie. Modelul era după tipicul proceselor staliniste din anii 30. Între timp, regimul îşi mai tocise dinţii bigotismului, se mai relaxase şi spectrul ameninţării cu moartea nu mai plutea aşa înfricoşător. Datul afară din servici şi trimiterea la mină , ca să fii în mijlocul clasei muncitoare, era o sancţiune curentă, de exemplu…
Conseicinţele unui asemenea gest erau dure şi neştiute odată ce încăpeai pe mâna Securităţii. Nu prea mai era loc de multă speranţă. La 25 de ani de atunci, atitudinea lui Stoiciu trebuie făcută cunoscută pentru că ne indică punctul de pornire în drumul tranziţiei. Vrancea Altfel era constituită dintr-un singur om. Pentru sistem era un duşman al poporului care la o adică trebuie stârpit. După câteva zile devenea primul cetăţean al judeţului, fiind primul preşedinte de judeţ. După 3 luni demisionează din FSN, pleacă la Bucureşti lăsând Focşaniul pe mâna foştilor tovarăşi deveniţi peste noapte democraţi originali de ai lui Iliescu. Revoluţia lua sfârşit, începea lunga tranziţie. Tovarăşii îşi luau ţara înapoi. Idealiştii şi-au făcut datoria, acum puteau să plece.
Ceea ce-i face cinste dlui Liviu Ioan Stoiciu, LIS cum îi spun prietenii, a fost că nu a abdicat de la poziţia asumată, că nu a dat înapoi, că a rămas demn în fermitatea cu care şi-a apărat convingerile. Culturnicii acuzatori, procurorii de partid, îi vom reprezenta prin litera anonimatului, X, şi un indice, aşa pentru distincţie. Numele lor aparţin prafului timpului. Şi o remarcă… Stoiciu nu era membru PCR dar era totuşi judecat de colegii lui, scriitorii, pentru o problemă de partid. Vom spicui din limbajul inchizitorial al vremii…
X1 „Bine ar fi să nu se adeverească acest acord de susţinere deoarece nu putem sta cu duşmanul lângă noi. Aceasta e învinuirea. Trebuie să analizăm şi să luăm poziţie.”
„Nu suntem bucuroşi, din contră, suntem indignaţi că şi tovarăşul Stoiciu a semnat acel apel împotriva tovarăşului Ceauşescu, deşi mi-aş dori foarte mult să nu se adeverească, să se abjure aici, de faţă cu toţi, că regretă măcar… Noi înţelegem să creăm locuri de muncă celor ce ne iubesc şi care respectă pământul pe care îl locuiesc… Să aflăm cum gândeşte dînsul azi după ce Tov Nicolae Ceauşescu a fost reales … în funcţie de asta…”
X2 afirmă că LIS este lipsit de orice dram de modestie, că a ajuns să îşi bată joc de ţară, că în cultura vrânceană nu s-a mai întâmplat aşa ceva, că oamenii de cultură se dezic de aceste teribilisme, că trebuie să dea socoteală, că a ajuns un om singur, că e un instrument, că dă apă la moară duşmanilor României, că a ajuns să se ralieze celor ce nu recunosc personalitatea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, dar că o să regrete amarnic…
X3 răstit, patetic pînă la roşu de furie: „Sunt foarte tulburat, speram să nu fie adevărat… Trăim vremuri de pace şi nu înţeleg aceste nemulţumiri… Are serviciu foarte bun, sunt profesori care fac naveta… Nu mai există nici o bibliotecă judeţeană din ţară în care să fie bibliotecari cu studii superioare neterminate şi indivizi nerecunoscători ca LIS…”
LIS nu e scriitor, e un om fără morală şi atât. Nu se poate acomoda cu societatea socialistă. Avem de-a face cu un nou proletcultism, cel al generaţiei 80 ce nu are nici o acoperire estetică. Aţi început să simţiţi cu toţii asta între timp şi ca să puteţi să supravieţuiţi ieşiţi pe plan internaţional cu contestarea tov Nicolae Ceauşescu… Nu vă puteţi plânge că nu se discută democratic aici ci dumneavoastră,…în orice altă ţară aţi fi fost călcat în picioare pentru ce a-ţi făcut…”
X4 „De ani de zile ne străduim noi, scriitorii din Vrancea, să îi facem educaţie lui LIS, care nu ştie nici măcar o limbă străină, şi, în definitiv cine e şi acest Mircea Dinescu, mare dizident azi. Stoiciu e un obtuz, e un debusolat, nu are nici un fel de pregătire intelectuală, politică, bine s-a făcut că nu a fost primit în Uniunea Scriitorilor, comportamentul şi dosarul sunt incompatibile cu etica socialistă… Că ar trebui înlăturat şi trimis alături de oamenii muncii, la mină. Să se integreze…”
X5 Ca muncitor… LIS se repede la el şi-l scutură de umăr întrebîndu’l „Cine eşti dumneata?” Abeaboeru, bâiguie X5 timorat. Ca muncitor, ca autodidact, continuă X5 citind de pe hârtie, credeam că scriitorul reflectă opinia poporului, dar LIS afirmă ceva chiar contrar cu cele ce spune tovarăşul Nicolae Ceauşescu … Arta pentru artă face inutilă activitatea scriitorului, poporul nu are nevoie… Cultura să sprijine oamenii simpli, să-i formeze, să-i educe…
Icşii sunt mulţi, luările de cuvânt sunt mostre ale servilismului de partid specifice epocii, şedinţa de înfierare se prelungeşte pe durata mai multor ore, cuţitele se ascut sacrificial. Noroc cu vântul schimbării ce suflă peste toată Europa de Est socialistă, iar toţi politrucii şi securiştii ştiu asta, şi nimeni nu mai are curajul să pună în aplicare aspra pedeapsă, pentru că pentru prima oară li s-a făcut şi lor frică. Nimeni nu ştia ce va veni, ce va urma.
