Casa Pruncu mai are vreun viitor?

De prin Vrancea

 

starostele Pruncu

Ce vină o fi având clădirea năruită din curtea Colegiului Alexandru Ioan Cuza Focșani  pentru că beneficiarul nu plătește, constructorul nu lucrează, procurorii nu simt că ceva nu e în regulă, profesorii trec indiferenți pe langă ea, iar elevii și mai nepăsători ? În schimb nu la fel trece și timpul, care, an dupa an, mai lasă o urmă în zidurile, pe cât de ruinate, pe atât de încărcate de istorie ale imobilului. Acesta a fost cumpărat de Statul Român de la familia Gurița, mare proprietară de terenuri în județul Putna, care, la rândul ei, achiziționase imobilul de la urmașii celebrului antiunionist, Iordache Pruncu. Aici s-a născut maiorul Constantin Pruncu, militar în Armata Franceză, dar și în Armata Romană la Războiul pentru Independență. Despre acesta povestește superb marele Caragiale în articolul publicat  în Universul  la 17 noiembrie 1900 și preluat de pe Wikisource :

Fecior de boier mare, „fiul marelui Vornic Iordache Pruncu, statoste de Putna, — în saloanele căruia se adunau, înainte de Unire, de-alde Costin Catargiu de la Mărășești, Iorgu Radu de la Domnești, Alecu Balș de la Adjud, Costin Stamate, Costache Dăscălescu și alții”, — aude în casa părintească vorbindu-se de peripețiile războiului (cel din Crimeea 1853-1856), pe care puterile aliate, Turcia, Franța, Englitera și Piemontul, îl declaraseră Rusiei.

Acest mare eveniment politic izbește imaginația tânărului fecior al Vornicului Iordache Pruncu. Bătrânul maior avea pe atunci în jur de șaptesprezece ani. Pe de-o parte, dorul faptelor vitejești, pe de alta, o profundă contrarietate de caracter familial, hotărăsc pe tânărul Pruncu să fugă din casa părintească și să meargă voluntar în armata imperială a Franței.

În toamna anului 1854, fără a sta mult să plănuiască, profită de lipsa tatălui său de-acasă, tocmește o brișcă cu doi cai și pornește la Galați. Îndată ce ajunge aci, se îmbarcă pe o corabie cu pânze, care pornea încărcată cu grâne către Țarigrad. Ajunge la Sulina, dar marea este în culmea furiei. Bravul tânăr are norocul să găsească de la primii pași aceea ce căuta cu atâta dor:  primejdia.

Dar iată că m-a luat și pe mine apa și mă pornesc a povesti atât de slab ceea ce maiorul mi-a povestit cu atâta putere.Trecând prin tempestă, ajunge tânărul nostru la Țarigrad, și, fiindcă norocul nu are numai o aripă, ci două, bravul tinerel, după mândria ce o simte c-a înfruntat furia mării, este osândit ca să prinză și puțintică minte, pe lângă atâta vitejie câtă are, și să plătească scump o lecțiune de prudență: toate paralele cu care venise de acasă i le fură niște pungași de uliță; l-au văzut într-o cafenea furlandisindu-se cu bănet ca om matur, l-au așteptat afară într-o ulicioară întunecoasă și l-au jefuit, lăsându-l fără lăscae în mijlocul haosului țarigrădean.

Dar norocul dă numaidecât din cealaltă aripă: tânărul găsește doi protectori, — pe Costache Negri și pe Dumitrache Ralet-, buni prieteni ai tatălui său, cari-l scot din mizerie cu condiție ca să se-ntoarcă îndată acasă. Aș! de casă-i ardea lui! Merge la comenduirea franceză; aci nu-l pot lua voluntar, trebuie să se ducă la Marsilia, unde e biroul de înscriere. Pleacă la Marsilia, se înscrie, și pornește înapoi. Bastimentul pe care merg voluntari spre Crimeea oprește câtva timp la Ajaccio, în Corsica. Aci unul dintre camarazi cade sub groaznica vendetta a unei frumoase corsicane, întâmplare care cam descurajează pe băieți să mai facă curte acestor turbate insulare.

În sfârșit, bastimentul părăsește Corsica, și ajunge la poalele Sevastopolei. De aci începe tânărul Pruncu cariera soldățească în toată regula, carieră ce ține cinci ani. El ia parte la biruința aliaților, apoi merge cu legiunea străină în Algeria, unde într-o luptă cu Cabilii, găsește în sfârșit ce caută, — e rănit, dar mai găsește și ce nu-i dădea prin cap să caute — o dulce cunoștință… eterna poveste — Mars și Venus! Ia astfel parte la pacificarea și cucerirea Cabiliei mici și Cabiliei mari. Peste un an, legiunea străină e chemată în Italia, unde ia parte la războiul contra Austriacilor, război care se termină cu celebra bătălie de la Solferino.

Pe urmă, legiunea străină trece înapoi în Africa, unde face campania contra Marocului. Război crunt cu semințiile barbare și holera furioasă! În sfârșit, înaintat pe câmpul de război, bravul tânăr își termină serviciul și se reîntoarce în patrie. Toată povestirea atâtor întâmplări ostășești e făcută cu atâta căldură comunicativă și — ce este mai bine — cu atâta lipsă de artificiu, încât ascultând-o odată, bucuros ai mai asculta-o.

Greutăți zdrobitoare biruite cu veselia, mizeria covârșită cu bravura, dragostea faptelor mari, iubirea camarazilor, venerarea șefilor, nenumăratele peripeții prin cari trece un brav în focul războiului, minunățiile de artă și vitejie militară, glume și nebunii copilărești în fața morții sigure, nepăsare desprețuitoare piept în piept cu pieirea cea mai cruntă — toate sunt limpede și din toată inima înfățișate în povestirea „Din Campaniile mele, ale maiorului C Pruncu”.

Apoi, atâtea tipuri originale în acea vestită legiune străină, unde, cu mii de accente genuine, se strigă-ntr-un glas: à la baionnette! vive la France! — unii îmbătrâniți în rele, alții, tinerei, însetați de isprăvi vitejești, — adunătură de aventurieri, deșuchiați sau inspirați, scelerați ori naivi, toți inimoși și bravi, — dispăruți cari dincotro, de pe unde bravura lor nu se putea arăta decât supărând foarte pe niște ursuzi dregători, — fugari veniți a se adăposti la umbra sacră a drapelului napoleonian, unde, într-o nouă viață, să spele cu sânge orice umbră de imputare pentru greșeli și abateri dintr-o viață trecută.

Neprețuită cărticică! ce rău mi-a părut că te-am isprăvit așa de iute! ce păcat că toate povestirile frumoase sunt atât de scurte! Dar bravul maior ne promite, la sfârșitul cărții, că în curând ne va povesti peripețiile, „mizeriile”, prin cari a trecut până la reîntoarcerea sa în țară și partea ce-a luat în războiul de la 77—78. Dacă cumva vor avea norocul să cază rândurile acestea în mâna bătrânului ostaș, primească-le bravul meu povestitor ca o mulțumire din parte-mi pentru plăcutele momente ce el mi-a procurat, într-o vreme în care povestire frumoasă în limba românească nu prea se mai găsește, și crează că nu cu puțină nerăbdare aștept urmarea făgăduită.

Revenind la casa Pruncu, din surse documentare se mai poate afla că edificiul a fost amenajat pentru trebuințele Liceului de Fete Focșani până la construirea dupa 1930 a actualului corp de clădire ce adăpostește Colegiul Național Al. I. Cuza. Iordache Pruncu, cel mai fioros personaj al Focsaniului de la jumatatea secolului al XIX lea, mare ispravnic de Putna până la moartea sa si cel care a arestat fruntașii Revoluției de la 1848 în Focșanii Moldovei, a construit acest imobil între anii 1827- 1842 , iar după ce a trecut în neființă, în anul 1866, a lăsat- o moștenire urmașilor, în cote egale, care atât de bine ce s-au înțeles , încât au și vândut-o, din mare nevoie de bani, unei alte familii înstărite din Focșanii secolului al XIX-lea, anume Gurița. Aceștia au înstrăinat-o mai departe, pe la începutul secolului al XX lea către Ministerul Instrucțiunii Publice, autoritate care în septembrie 1926 a atribuit-o Școlii Secundare de Fete, recunoscută ca școala publică prin Ordinul nr 126.689/1921 sub direcțiunea d-nei Lupu. Deoarece și acest frumos local ce a aparținut starostelui Pruncu s-a dovedit neîncăpător, comitetele școlare care s -au succedat au construit în curtea de pe strada Cuza Vodă numarul 43, un local nou cu etaj, având 10 săli de clasă, 2 cancelarii și instalațiile sanitare necesare. În ceea ce privește minunata clădire Pruncu, după cum o arată mărturiile vechi foto, a rămas ascunsă și și-a pierdut în zeci de reparații caracteristicile arhitecturale deosebite din trecut. Alături de aceasta proprietate se mai poate admira gardul monumental, construit din caramidă si astupat cu un acoperiș de tiglă roșiatică, care seamănă cu cel de pe o latură a Școlii Anghel Saligni fosta nr 5, deteriorat în prezent, și o altă împrejmuire, în stare bună, care delimitează curtea Bisericii Stamatinești de Liceul Gheorghe Asachi, fost M I U, fost nr 2. Ce va fi în viitor cu aceasta casă, daca va fi salvată, clasificată sau declasificată ori demolată, toate acestea sunt lucruri interesante de trăit sau auzit , dacă mai  preocupă pe cineva  subiectul.

 

(Florin Marian Dîrdală -cercetător Serviciul Județean Vrancea al Arhivelor Naționale)

 

Lasă un răspuns