Magnitudinea cazului Jitea ar fi trebuit să pună pe jar autorităţile. Ar fi fost un foarte bun prilej de reflecţie, de analiză serioasă şi de a purcede cu adevărat la eficientizarea activităţii instituţiilor publice. Devine evident că pasivitatea, complicitatea şefilor de deconcentrate în acest caz au fost încurajate de cei care au avut fraiele judeţului în maini.
Dezinteresul în a prezenta opiniei publice o analiză în care să se explice cum s-a ajuns aici înseamnă a băga gunoiul sub preş. O conduită activă şi responsabilă ar fi preîntampinat această situatie neplăcută în care primele victime sunt salariatii care răman pe drumuri. Apoi ar fi avut de caştigat mediul de afaceri şi, nu în ultimul rand, şi dl Jitea. Senzaţia de impunitate nu ar mai fi existat şi atunci era obligat să respecte cadrul legal. Vorba ceea: ”De primul million nu întreabă nimeni”. Ca reprezentant al Guvernului în judeţ, prefectul asigură şi veghează la respectarea legii. Un reprezentant al Gărzii a afirmat că ei nu controlează în teren, ci doar în actele firmelor. Aşa să fie, dle prefect? Am mai auzit de la onor comandantul Poliţiei că ei nu au avut atribuţii de control în acest caz. Aşa să fie? În schimb nimic nu v-a atras atentia în cazul Urloiu de la Vizantea, nu-i asa? Un desant poliţienesc, pornit de la o anonimă (vă plac anonimele, nu?), pentru o deca de ţuică nu reprezintă o acţiune ce vizează reducerea la tăcere a unei persoane incomode pentru primarul liberal? Oare avem de-a face cu un abuz instituţional? Ca şi în cazul abuzului cu transferurile elevilor, nu a soţiei – acolo a fost concurs pe bune – de la liceul Cuza unde protagonista principală a fost o doamnă consilier liberală, iarăşi nu am sesizat nici o reacţie la nivelul Prefecturii. A trebuit să intervină ministerul. Astfel sindromul “Strada Mircea Diaconu” se dezvăluie generos în galeria foto cu portretele prefecţilor de după Revoluţie, inaugurată vineri, acţiune în folosul comunităţii marca Cătălin Popescu. Istoria începe cu ei, căci, dacă nu ştiaţi, pană 1947 Vrancea nu a mai avut prefecţi. Probabil că a rămas doar cu cunoştinţele de pe vremea cand era la PSD şi ştia că strămoşii prefecţilor post 90 erau prim-secretarii PCR. Colegii mai vechi liberali ar trebui să îl tragă de maneca şi să îi spună că PNL e un partid mai vechi şi a mai dat judeţului destui prefecţi. Unii cu adevărat de dreapta şi oameni pe picioarele lor. Schimbarea din funcţia de prefect în 2001 a doctorului Buză a marcat dispariţia de pe scena publică a tipului de prefect autonom, jucător pe scena politică şi publică. Cu limite. Cu bune şi cu rele. A apărut în schimb tipul de prefect docil, lipsit de iniţiativă în plan public, executant fidel al ordinelor venite “de sus”. Din reprezentant al Guvernului a devenit reprezentantul personal al liderului de partid care l-a numit. Aşa se explică acest gen de iniţiative, care să arate lumii ceea ce el, numai el, avea privilegiul să ştie. Că este un om important. Şi pentru că panorama cu tabloul în spate prea aminteşte de “Tovaraşu”, s-a oprit asupra variantei promenada mall. Nimeni nu mai poate comenta că e vorba doar de el. Galeria cică s-ar fi inspirat de la Casa Albă, uitand că preşedinţii americani au legitimitatea dată de popor. Legitimitatea domnului prefect constă în faptul că, pe vremuri, a fost coleg de şcoala cu dl Săpunaru. Un element de culoare al inaugurării galeriei prefecţilor ar fi că recepţia nu a fost onorată de prefecţii baronali… Şi Oprişan a tratat cu refuz invitatia, deşi prefectul Popescu a depus toate eforturile de a se bucura de prezenţa prezidenţială. Prefecţii invitaţi s-au plictisit aşteptandu-l pe dl preşedinte, care patrona indiferent o “şedinţă informativă” în biroul de alături. Unii dintre foştii prefecţi i-au fost şefi sau chiar maeştri şi, se ştie, baronilor nu le fac plăcere amintirile de pe vremea cand umblau cu pantofii rupţi. În rest vrem ca fiecare instituţie publică să aibă un asemenea “Wall of fame”. Fără discriminare. Totuşi, mai artistic ar fi să înlocuim fotografia cu pictura. Ceva impozant, gen Ludovic al 14-lea, ceva care să transmită subliminal “Prefectura sunt eu”. Ar emana mai multă autoritate, mai multă încredere. Iar noi, muritorii obişnuiţi, n-am mai merge una-două cu jalba în proţap să le deranjăm augustele persoane, ci am aştepta cuminţi şi încolonaţi vreo zi a porţilor deschise ca să ne putem plimba pe aleea prefecţilor de la etajul 1. Aşa, ca într-un pelerinaj…
Articol publicat în Ziarul de Vrancea în data de 01.04.2013
