Alexandru Sihleanu: Lira de argint

Dacă nu ar fi sfârșit atât de devreme, cu siguranță Alexandru Sihleanu ar fi făcut istorie în mișcarea unionistă. A murit fulegător la 23 de ani, dar a avut timp să ne lase mici scrieri care îl plasează între luptătorii care militau pentru Unire.

“Între lirismul de iatac al lui Alecsandri şi nemişcarea lunatică a lui Eminescu, Sihleanu ar fi adus, de trăia mai mult, un temperament sangvin, furtunos, de fiu de boier cult trăind între salon şi sălbăticia de la moşie, biciuit de turburea ereditate pe jumătate aristocratică, pe jumătate câmpenească. Complexitatea bărbatului rafinat şi barbar totdeodată, pe care se va încerca s-o înfăptuiască Macedonski mai târziu, o găsim la Sihleanu nefabricată. Instinctul războinic, literar la romantici, la el născut în tradiţia unui trecut frământat şi crunt, este autentic“. Este descrierea facută de criticul literar George Călinescu poetului în a sa Istorie a literaturii române. Noi nu mai avem ce adăuga.

Înflăcărarea patriotică, avântul ideatic, ritmul tineresc, dorința arzătoare a unui viitor “pentru-a României scumpă mântuire” răzbat în frumoasele-i poezii “La Patrie” și “Ce e mai dulce-n lume?”, cele două anunțând-o vibrant și reverențios pe mult mai cunoscuta poezie “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” aparținând poetului nepereche. Pasiunea-i ardentă se vrea împlinită pe deplin și necondiționat într-un destin înălțător, indiferent de preț ori jertfă (Clatini-se cerul, tunetul vuiască, / Dacă ploaia vine câmpul să rodească).

Fii ai României, frații mei de sânge,/ Răscoliți cenușa vetrei strămoșești,/ Și văpaia slavei din trecut va-ncinge/ Inimele noastre mari și bărbătești.

S-apărăm a noastre drepturi vechi și sfinte; / Pe dușmanii noștri singuri să-i zdrobim; / Să săpăm cu pala ale lor morminte,/ Și într-o unire toți să ne silim/ Să dăm țării noastre vie strălucire,/ S-o înălțăm cu fală pân la nemurire !

( Strofa a 3-a, La Patrie, Viena 1855, septembrie 9)

O, nu! nimica nu e mai dulce pe-astă lume/ Decât reînvierea unui popor robit,/ Ce, scos din întuneric, înscrie al său nume/ În cartea libertății de unde fi gonit!

Și tu, o, Românie, ce astăzi ești chemată/ La sfânta înviere,- pășește către ea; / Ăst ceas de mântuire nu, nu, n-o să mai bată/ De nu vom ști de dânsul acum a profita!

( ultimele două strofe, Ce e mai dulce-n lume?, apărută în Concordia nr. 14, 24 martie 1857)

Copilăria cu amintirile ei îi e legată de moșia familiei de la Sihlea unde tovarășii de joacă îi sunt copii de țărani, iar pădurea-i e refugiu de visare sau explorare. La 14 februarie 1851, tinerii studenți aflați la studiu în Paris au înfiinţat Junimea Română, societate politică şi culturală în favoarea unirii și independnței. Ei s-au aflat sub influența revoluționarilor  pașoptiști din exil N. Bălcescu, N. Golescu, G. Magheru sau C.A.Rosetti. Clubul studențesc va scoate și o revistă cu același nume (mai-iunie 1851) printre ai cărei redactori și editori se numărau Alexandru Odobescu, Alexandru Sihleanu, George Crețeanu sau Dimitrie Florescu ce va milita pentru unirea românilor, egalitatea în drepturi a cetățenilor sau pentru libertăți sporite și garantate.

La întoarcerea în ţară (finele lui 1855) se alătură influentului cerc politic unionist din jurul ziarului Concordia (devenit din august 1857 ziarul Românul) coordonat de cunoscuții pașoptiști liberal radicali și viitori mari oameni de stat români, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada sau Ion C. Brătianu. În paginile acestui jurnal îi va fi publicată satira “Cișmigiu”, lui Vasile Alecsandri poezia “Moldova în 1857”-( În zadar cearcă ei să ridice/ Un zid pe Milcov, despărțitor. / Cădea–va zidul, și tu, ferice, / Vei fi unită cu a ta sor), iar bunului său coleg și tovarăș Alexandru Odobescu nuvela istorică “Mihnea cel Rău”. Un alt colaborator al ziarului, dar și prieten, poetul, magistratul și viitorul ministru al Culturii George Crețeanu, autorul cunoscutelor versuri ( Fie pâinea cât de rea,/  Tot mai bine în țara mea!- Cântecul străinătății), este cel care a scris prefața singurului volum de poezii al poetului, Armonii Intime, apărut în 1857.

O boală (antrax) îl doboară din senin fiind înmormântat la Biserica Icoanei-București, mai apoi fiind reînhumat  în 1877 la Biserica moșiei din Sihlea. După nici doi ani o parte a visului său despre țară, unirea, se împlinea la 24 ianuarie 1859. Ar fi împlinit 25 de ani și ar fi făcut deja parte din echipa câștigătoare a pariului cu istoria.

Moștenirea Sihleanu de la Sihlea

La 161 de ani de la dispariția poetului Alexandru Sihleanu, în comuna Sihlea se încăpățânează să reziste multe dintre ctitoriile familiei sale, castelul Sihleanu-Grădişteanu-Ghica (1830), biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” (1860–1866), bustul Alexandru Sihleanu (1914), hanul “Vulpea cu strugure” (1888) și fântâna lui Zamfirache Sihleanu (1909), ridicate de Elena Sihleanu Grădișteanu, sora mai mare a poetului, dar și puțul Adelei Mazet (1886), guvernanta familiei, alături de jalnicele ruine ale fostelor sere ale micului castel. Vorbim de aproape un secol de istorie și arhitectură care se ruinează sub ochii noștri, distruse de nepăsare, indiferență, incultură, neputință…

Într-o epocă în care avem toate mijloacele necesare salvării mărturiilor trecutului pentru a le lăsa generațiilor viitoare, noi le lăsăm să se distrugă. Am fost duminică la Sihlea și, după cum se vede la fața locului, nu pare să depună nimeni nici cel mai mic efort pentru a salva de la pieire moștenirea culturală și patrimonială a Sihlenilor. Fostul castel al familiei, căruia i-a fost retezat turnul cu donjon și întreg etajul pe motiv de disconfort intelectual de către zgrunțuroșii proletcultiști, tronează încă în mijlocul fostului parc al domeniului, parc și el doar cu numele. după planurile  Aici a funcționat zeci de ani școala principală a comunei unde au învățat zeci de generații de fii ai satului. Școala a fost evacuată din 2013 din fostul castel întrucât s-a considerat că imobilul este  afectat de seisme. Astăzi, în fostul conac plouă prin acoperiș, iar pereții încep să se surpe deasupra uriașului beci. Statutul de monument istoric conferit prin lege ansamblului Sihleanu-Grădișteanu, nu ajută această adevărată mărturie a istoriei să mai supraviețuiască mult timp. Și vorbim despre o construcție pusă în operă tocmai pe la 1830.

După cum se știe, 2018 este Anul European al Patrimoniului Cultural, cu sloganul “Acolo unde trecutul întâlnește viitorul”. Dacă nu se întreprinde nimic sunt puține șanse ca la Sihlea trecutul să mai întâlnească viitorul. Prezentul sapă imperturbabil și temeinic la temelie, zi după zi, an după an. Deja fostul han “Vulpea cu strugure”, ridicat pe cheltuiala Grădiștenilor ca lăcaș pentru Serbările Sihleanu, începute în 1880, nu mai are aproape nimic din farmecul de odinioară. Noul proprietar particular a început reablitarea clădirii cu montarea unor ferestre de tip termopan potrivite ca nuca-n perete. Promite însă că nu va schimba destinația clădirii și îl va oferi comunității sub formă de local public. Oricum, hanul intrând în regim de proprietate privată comuna a rămas și fără cămin cultural, și fară vreo persoană angajată în domeniu și fără serbările dedicate poeziei celor mai începători.

Doar biserica, aflată și ea în mare suferință, păstrează din parfumul prăfuit al trecutului aristocrat al satului. Mormântul poetului Alexandru se află în biserica satului, sub o lespede rece de marmură albă, fiind înmormântat alături de tatăl său Zamfirache Sihleanu, mort de inimă rea la nici nouă luni de la decesul brusc al fiului său, în decembrie 1857.

“Sub acest rece mormânt zac resturile junelui poet Alexandru Sihleanu, născut în anul 1834, Genarie 9, și mort în anul 1857, Martie 23.”

 

Alte detalii despre castel AICI

Text și foto Silvia Vrînceanu Nichita