”Vreau să îi transmit direct: aşa nu se mai poate! Trebuie să ne apucăm cu toţii de treabă! (…) O să mă ocup personal să monitorizez acest serviciu. Sunt mari nemulţumiri pentru că am văzut o listă cu dosare vechi lăsate în nelucrare de un an de zile. Eu nu pot să admit aşa ceva! Aştept de la dumnealui dosare pe achiziţii publice, nu dosare făcute unei femei de la Vidra care a vandut doi litri de ţuică!”.
Foarte corect! Cineva din sistem pune punctul pe i şi recunoaşte public pentru prima oară că în Vrancea Poliţia e doar pentru găinari, pentru cei care fură un ou. Şi asta de 25 de ani. Ba chiar, curajos,impetuos, plusează:
“Dacă lumea din judeţ spune că se fură din banul public, înseamnă că se fură din banul public. Şi o să încercăm să stopăm acest fenomen”.
Declaraţii care nu au înregistrat nici un răspuns din partea factorilor interesaţi. Nici măcar politicienii din opoziţie nu au dat vreun semn că ar fi auzit vreodată de aşa probleme, deşi altfel, declarativ, umblă toată ziua cu corupţia în gură. Harap, demn urmaş al maestrului Doagă, se înscrie în linia tradiţională a poliţiştilor de casă baronali, rolul lui fiind de controlor politic al mediului de afaceri. Cum mişcă cineva în front, cum nu sare cu banu’, cum nu sponsorizează, so pă el. Doar distinsa-i doamnă Liliana nu degeaba trebăluieşte cu serviciul pe la Palatul Baronal, adică Consiliul Judeţean… Doar că şi dnul Ţîrlea este bănuit de pact cu duşmanul de moarte al anticorupţiei. Colegii lui spun că ar fi terminat aceeași facultate în istoricul an 1995 , an cînd a terminat şi prietenul Victor Ponta, sau procurorul general al României Tiberiu Niţu, sau însuşi ministrul Justiţiei, soţul verişoarei dlui Ponta, dl Robert Cazanciuc, sau chiar preşedintele CSM, dl Marius Tudose. Să sperăm că sînt vorbe spuse la supărare, că sînt doar coincidenţe, ca şi multe altele care ar avea doar circulaţie locală. Că va fi cu adevărat un procuror şef şi nu doar un înlocuitor pe post de copie a ex-ului, dl Lefter Ion. Apropo, este cunoscut că dl Lefter nu prea l-a avut la maţe, şi nu prea ar fi vrut să îl lase urmaş, dar deh, fatidicul an 1995 ar fi atîrnat decisiv în balanţă… Oricum nu s-a abţinut să nu îi scape o remarcă acidă cu privire la capacităţile dlui Ţîrlea pe cînd se făcea că îi preda ceremonios ”ştafeta”:
„Eu am încredere, pentru că îl văd pe domnul Ţîrlea, de o lună de zile, absolut preocupat, schimbat, din toate punctele de vedere.”
Exact ca în poveşti. A mîncat jăratic şi a crescut într-o lună cît alţii într-o viaţă. Şi în privinţa domniei sale, dl Lefter nu a fost parcimonios cu autoreferirile ironice. Din muntele de dosare de corupţie ce au traversat epoca sa de aur, a condus parchetul judeţean tot 25 de ani, doar cu un incendiu şi două crime s-a putut lăuda la raportul de activitate. Omiţînd să ne povestească de partidele de vînătoare cu ceata baronală, omul a împrăştiat orice urmă de îndoială că ar fi fost sfetnicul din umbră al baronului în toţi aceşti ani şi a recunoscut confesiv, că s-a perceput în sinea lui mai degrabă ca procurorul pastor, îndrumător şi povăţuitor în ale facerilor de bine, al gingaşului său colectiv. Cu siguranţă nu au fost pe gustul său rechizitoriile aprige, incriminatoare, şi a preferat în locul acestora indulgenţele eliberatoare de păcatul furtului, clasicile NUP-uri. Cu un surîs trist, cu modestia specifică artistului, a mai mărturisit că e ctitor al celei mai frumoase clădiri de parchet judeţean din ţară, lucru de la sine înţeles, pe care nimeni nu s-a gîndit a-l pune la îndoială. E vorba despre o mare operă arhitecturală, o adevărată catedrală dedicată justiţiei oarbe, ridicată întru slava echidistantei dreptăţi procurorale. E drept, unii ar chibiţa şi ar cataloga-o expeditiv, nedrept, pe post de ultim renghi jucat de dl Lefter concetăţenilor săi. Mai pe şleau ar spune despre ea că e zid, că e fală deşartă, că e simbolul trufaş şi revoltător al opresiunii, că e citadela corupţiei, că e cimitirul dosarelor îngropate. Cine o avea dreptate, care dintre talgere o da mai greu la cîntarul adevărului ? Comparativ, şi popii spun că bisericile de-ar fi fost construite din donaţiile oamenilor cinstiţi, am fi rămas şi acum doar cu cele din lemn… Poate că aşa o fi legea locului, ca şi cei care ar trebui să vindece sufletele de ispita păcatului ca şi cei chemaţi să pedepsească păcatul, să nu aibă ochi să-l vadă decît dacă se cocoaţă sus în vîrful vreunuei catedrale.
