De la misterioasa ie cu mânecă învârtită și fruntarul din borangic, la “batista de schimb” sau ițarii de tip armonică, piesele de costum popular din Țara Vrancei spuneau o întreagă poveste despre locuitorii din acest colt de lume a căror istorie se pierde în negura timpului
De la pieptănătură și găteala capului, peste care tinerele neveste așezau fruntarul, ia bogat decorată, “catrința aleasă” și până la călțunii pe care îi purtau în sezonul rece, înfățișarea femeilor din Țara Vrancei spunea o adevărată poveste despre statutul, vârsta, priceperea, starea civilă și alte calități ale posesoarei. Dacă fetițele purtau de obicei două codițe, numite gâțe, adolescentele, numite și codănițe, își purtau părul în două cozi împletite până când erau scoase la horă. Odată ieșite în lume fetele aveau voie să își poarte părul prins în coc fixat cu ajutorul unor ace speciale numite “spelci” și împodobit adesea cu flori și pene de păun. “Pusul florilor” era o operațiune care cerea multă migală. În lipsa oglinzilor, rare pe vremuri, chipul se oglindea adesea în luciul apei din cofiță.
“Găteala capului femeilor măritate – așa cum am putut-o reconstitui în teren – era în Vrancea o operațiune foarte complicată. Despărțit în două de o cărare, părul era împletit și dispus în două proeminențe numite coarne, strânse cu conci și acoperite cu o cârpă deasupra căreia se așeza un “fruntar” iar peste acestea se punea ștergarul alb”, spune etnologul vrâncean Ion Cherciu, de loc din Vidra, “Poarta Vrancei”, în lucrarea sa “Arta populară din Țara Vrancei”.
Debutul purtării ștergarului coincidea cu învelitul miresei în dimineața zilei de luni, ce marca sfârșitul nunții și intrarea fetei în rândul femeilor măritate. Ștergariul reprezinta piesa de împodobit cea mai prețioasă. Era vorba de o maramă fină, lucrată mai înainte din cânepă, in sau bumbac, iar apoi din borangic. În anii de după război, multe fiind îndoliate, femeile din Vrancea au început să schimbe marama albă cu baticul și broboada negre.
Spectacol coloristic pe ia vrânceană
Costumul popular de sărbătoare era însă un adevărat spectacol în Vrancea arhaică ce respecta cu strictețe tradiția ținută în frâu de “gura lumii”. Cămașa încrețită cu stanul (partea de la brâu în jos a cămășii de damă), mânecile adunate în jurul gâtului și poalele atașate obligatoriu, reprezinta piesa de rezistență a portului femeiesc. Adesea, ia vrânceană avea o încrețitură în spate, numită popular “gherdan”, cu rolul de a păstra cutele frumos aranjate.
Dacă din anumite motive, cămașa rămânea fără poale, nu mai putea fi expusă vederii pe nicio culme de rufe, gestul contrar fiind pentru posesoare un semn de compromitere a feminității. Chiar și astăzi, spune etnologul Ion Cherciu, dacă poalele lipsesc, vrânceanca fie se scuză, fie refuză pur și simplu să îți arate cămașa din lada de zestre. Referindu-se la câmpurile ornamentale ale iei de Vrancea, numite și râuri, etnograful Ion Cherciu spune că acestea sunt “ilustrarea cea mai elocventă a unei concepții artistice singulare pe care nu o regăsim, sub forma vrânceană, în nicio altă zonă etnografică, unanim apreciată de specialiști ca fiind una dintre culmile artei noastre populare.”
Lutul negru de Ploștina era bun pentru vopsit
Ia de Vrancea se bucura de un decor remarcabil, fiind cusută în culori obținute după rețete tainice, transmise din mamă în fiică. Verdele se obținea din “droghite”, roșul din frunză de măr pădureț sau sovârv, rozul prăfuit din fructe de soc, negrul din coajă de arin sau chiar din lut negru adus de la Ploștina, iar albastrul din sineală, după cum spune Ion Cherciu, citându-le pe artistele anonime ale satelor de odinioară.
Broderia, care desfășura adesea motive abstracte, a avut inițial o semnificație magico-religioasă. Deosebit de întâlnit în zona Vrăncii era ornamentul numit “cârligul ciobanului” fiind prezent pe țesături, crestături de lemn sau pe ouăle încondeiate. Inițial semnul avea legătură cu mișcarea astrelor, după cum se arată în culegerile de folclor pe care le-am studiat, fiind întâlnit și pe vasele de lut din cultura Cucuteni. Calea rătăcită, colțul de lup, creanga de brad erau alte motive întâlnite pe râurile de pe cămășile populare.
Ia cu mânecă învârtită, spirala veșniciei
Specială cu adevărat era cămașa învârtită pe braț a cărei mânecă avea o lungime de până la doi metri. Este o piesă de port popular al cărei înțeles nu a fost pe deplin deslușit și care stârnește încă interesul etnografilor. Împodobirea mânecilor de la altiță în jos începea cu un gallon, o broderie îngustă cu fir, care însoțea încheietura sub formă de spirală. Prin simpla rulare în jurul mâinii se obținea un ornament deosebit pe care unii îl interpretează ca fiind “spirala timpului”. Mânecile cămășii erau atât de lungi că abia se ridicau de jos. Se crede că ia era purtată ritual doar de moașa satului, de preoteasă sau de nașa care învelea noul născut în mânecile supradimensionate într-un gest simbolic, de protecție, de transmitere a învățăturilor vieții. Originile acestei cămăși vin, potrivit unor cercetători, de pe vremea dacilor, în vreme ce alții consideră că această cămașă a apărut la curțile domnești din Țările Române de unde ar fi trecut în portul țărănesc.
Tudora Lepădatu din fosta comună Văsui, citată de Sara Bendis, deținea informația de la bunica ei, care murise în vârstă de 104 ani, că mânecile lungi se purtau învârtite în dreptul încheieturii mâinii “fiindcă erau frumoase”. Ia cu mânecă răsucită era întâlnită în Vrancea arhaică până în jurul anilor 1880. Din cauza crizei generate de Războiul de Independență, asemenea ii erau o dovadă de risipă a pânzei necesare soldaților pe front. Ia cu mâneca răsucită mai era întâlnită în zona Branului, a Muscelului, însă în culegerile de folclor este cunoscută ca “Ia de Vrancea”. Astăzi, ia cu mânecă răsucită este exclusiv o piesă de muzeu.
Arta de a purta catrința
Deosebită în zona Vrancei era “catrința aleasă”, cu vrâstuțe de diferite culori, de la roz și roșu, folosit pentru catrințele fetelor nemăritate, până la verde, maro și albastru. Motivele ornamentale alese în mod frecvent sunt: creanga bradului, peștele-n coteț, ghioceii pe patru hire, cârliga ciobanului, coada rândunelii etc. Catrința neagră era purtată doar de femeile mai în vârstă sau în caz de doliu. Specific dress-code-ului vrâncean este cuta adâncă din talie pe care vrâncencele o fac catrinței atunci când o înfășoară cu betele în jurul corpului. Acest detaliu, unic în aria costumului românesc cu fotă, avea corespondențe în portul dacic, după cum subliniază etnografii.
Ițarii armonică, de pe vremea tracilor
Cât privește portul bărbătesc, pe lângă piesele mai cunoscute cum ar fi căciula mocănească, gluga, bunda sau sarica, în Vrancea s-a întâlnit până la începutul secolului trecut un obiect unic, ițarii lungi încrețiți ca o armonică, foarte potriviți pentru viata păstorească, pentru că erau mai ușor de purtat. La un cavaler tracic provenit dintr-un monument funerar expus în Muzeul de arheologie din Sofia s-au identificat asemenea ițari lungi și încrețiți de la glezne până la solduri. Se crede că originea acestui obiect de îmbrăcăminte este una tracică aceștia apărând și pe basoreliefurile monumentului de la Adamclisi, după cum subliniază cercetătoarea Sara Bendis. Gluga avea însă un statut diferit în spaţiul vrâncean deoarece îndeplinea o dublă funcţionalitate: îi ferea pe ciobani de intemperiile naturii dar putea fi folosită și ca traistă pentru căratul merindelor. Un semn încă nedeslușit, sub forma litrre Z, putea fi întâlnit pe gluga oierilor. Semnificația nu este pe deplin lămurită nici în ziua de azi.
Misterioasa batistă a mirilor
Pierdut astăzi ca obicei de nuntă, în Vrancea o piesă de port popular trezește un interes mai deosebit: “șervetul de schimb”. Exista în trecut obiceiul ca la nuntă mireasa să se ofere ginerelui așa zisul șervet de schimb, bogat împodobit cu broderii. Jumătate din șervet aparținea ginerelui iar cealaltă jumătate miresei. Fiecare din ei la moarte era îngropat cu partea lui de șervet, după cum scrie Sara Bendis în lucrarea “Portul popular din Țara Vrancei”. Potrivit unei credințe străvechi, după jumătățile de șervet soții se vor recunoaște pe lumea cealaltă.
Acest material documentar a fost realizat de Silvia Vrînceanu Nichita în cadrul proiectului cultural “Caravană de lectură pentru copiii din sate” derulat de către Asociația “Eu, tu și ei” Focșani pe baza următoarelor lucrări de etnografie și folclor: “Arta Populară din Țara Vrancei”, de Ion Cherciu, “Portul popular din Țara Vrancei” de Sara Bendis, “Traditii și credinte populare din Tara Vrancei” și “Locuri șii legende vrâncene” de Simion Hârnea.
