starostele Pruncu

Povestea lui Iordache Pruncu- zbirul moldovean

De prin Vrancea, Proiectele Vrancea Altfel
starostele Pruncu

Un personaj repede catalogat antiunionist, e de rău și pe deasupra și învins de istorie, mai bine să ne lepădăm de el și să ne dăm patriotic cu învingătorii, doară ei scriu istoria într-un final. Cum s-a stabilit că Unirea a fost făcută de popor, un astfel de exponent al boierimii “reacționare” rapid trebuiește expediat în albia uitării pentru că nu ne reprezintă și nu ne putem permite a defila cu perdanți retrograzi. O fi fost Vrancea un județ ultra rural, și încă mai este și astăzi, dar poate că rolul real al lui moș Ion Roată în tumultul evenimențial din Epoca Unirii este cu mult mai puțin important decât acela jucat de vornicul Iordache Pruncu, staroste de Putna, chiar dacă unul negativ privind retrospectiv. Până la urmă el a fost un reprezentant fidel al partidei separatiștilor în Moldova, altfel destul de pronunțată pe ale noastre meleaguri.

În martie 1848, domnitorul Mihai Sturdza strivește încercarea de revoluție pașoptistă chiar înainte de a începe și asta datorită faptului că acest domn filorus știa toate mișcările celor implicați. Tartorul șef al structurii informative? Nimeni altul decât vornicul Iordache Pruncu de la Focșani. Ce consemna poetul G. Sion în memoriile sale?

“Spionagiul era organizat într-un chip infernal: oamenii se temeau chiar de păreţii caselor lor; servitorii mai din toate casele erau plătiţi de poliţie ca să spioneze şi să trădeze.”

Mâna de fier a domnitorului este simțită peste tot așa încât în manifestul programatic intitulat “Dorințele partidei naționale din Moldova” al revoluționarilor moldoveni se face în clar referire la starea de teroare instaurată: “Spioneria a organisat-o pe o treaptă înaltă, ca parte importantă a administrației Statului, și a introdus-o pînă și în sânul familiilor, spre a putea afla toate tainele, spre a se folosi de toate slăbiciunile.”

Ca staroste de Putna (azi, prefect) a reușit ca nimic de inspirație revoluționară să nu miște prin Focșanii Moldoveni. Când doi tineri boiernași scăpați de arestarea în masă petrecută în Iași, pe 29 martie 1848, au căutat să fugă în Muntenia ca să scape de represiunea domniei, Iordache Pruncu  îi urmărește pe aceștia cu dorobanții și călăreții lui chiar și pe teritoriul statului vecin, mai dând buzna în casa căpitanului și pașoptistului Nică Șonțu ( tatăl eroului de la Plevna, maiorul Gheorghe Șonțu) unde se refugiaseră. Sub pretextul efectuării unor operații administrative, autoritățile din Focșanii Munteni, simpatizante ale cauzei și mobilurilor mișcării progresiste din Moldova, îi fac scăpați pe cei doi, spre stupoarea și indignarea demnitarului moldovean. Atunci când, în toamna aceluiași, an trupele otomane înăbușeau Revoluția pașoptistă din Muntenia, se zice că, de bucurie, Iordache Pruncu i-ar fi spus vicleanului Mihai Sturdza:

Să trăiești, Măria ta! De azi mă declar țigan al Măriei Tale!”. Suntem totuși la porțile Orientului. Și levantin și asiatic.

Încet, încet, loialitatea- i va fi transferată lui Costin Catargiu,- “zbirul lui Mihail Sturdza”, “factotumul consulatelor ruseşti”, “protejatul” Austriei, un om urât de toată lumea, căruia îi va deveni omul de încredere. Sub atenta și priceputa supraveghere a Austriei se înființează și în Moldova o poliție secretă în martie 1857 cu scopul, evident, de a scoate din joc pe unioniști iar alegerile pentru Divanul ad hoc să fie influențate în sensul dorit. Astfel într-un raport semnat de ministrul de interne Costin Catargiu se arăta că, “în împrejurările excepţionale şi gingaşe ce există astăzi” este absolut necesar “a fi informat de toate mișcările ce ar urma în țară”, așa încât trebuie “poliţie tainică”. Astfel caimacamul (locțiitorul domnului pe perioada în care funcția era vacantă) aprobă înființarea structurii informative, îi alocă un buget uriaș aflat doar la dispoziția șefului ei, cu obligația de încunoștiințare exclusivă revenind caimacamului. O sursă de putere publică, dar și o sursă de îmbogățire personală. “Poliţia tainică” a acţionat dintr-un început cu o profesionistă discreţie de vreme ce consulul francez, deja unul dintre cei vizați, află destul de târziu de existența ei.

Șeful acestei instituții de forță neoficiale? Vornicul Iordache Pruncu, oficial director al Departamentului de Lăuntru (mâna dreaptă ministrului de interne). Un an mai târziu, noiembrie 1858, chiar înainte de alegerile pentru Adunarea Electivă ce urma să aleagă noul domn, schimbarea lui Pruncu din funcția cheie ce o ocupa a provocat o criză în toată puterea cuvântului, atât la nivelul conducerii Principatului Moldovei cât și la nivelul relațiilor ei diplomatice cu toate puterile garante ale Convenției. Însuși marele vizir intervenea și dispunea reinstalarea acestuia în post. Rămâne în anale strigătul hotărât, și de susținere, al caimacamului Ștefan Catargiu aruncat împotriva celorlați doi caimacami unioniști care efectuaseră operația de destituire:

“Unde este ordin, nu încape deliberație! Eu mă supun la poroncile Înaltei Porți.” Și nu e din Caragiale.

Ca staroste (prefect) de Putna nu a existat malversațiune sau samavolnicie la care să nu recurgă dacă acestea posedau însușirea de a intimida sau reduce la tăcere tabăra unionistă. Era o rotiță dintr-o mașinărie creată și întreținută de cele trei mari imperii vecine, Turcia, Rusia și Austria destinată să strivească orice încercare de unire a țărilor românești, bașca principe străin dintr-o familie regală cu nume din Europa apuseană. Ca să fie mai bine motivat, protectorul său Costin Catargiu îi reamintea focșăneanului nostru că nu l-a uitat cu fiul său Mitică Pruncu, și că desigur “cu prilejul sărbătorilor va fi înaintat la gradul de ofițer“. Să nu ne grăbim să acuzăm, și locotentul Cuza a fost înaintat pe repede înainte și din cauze de amantlâc (într-un an și jumătate) la gradul de colonel și funcție de hatman al milițiilor.

Aparent avem de-a face cu o persoană cu care nu prea vrei să ai de-a face. Fără scrupule, carieristă, interesată doar de parvenire, care calcă totul în picioare dacă i se ordonă. El e boierul care i-a făcut șicane, aparent în mod gratuit, lui moș Ion Roată. Prea sfidător a fost jocul sorții ce i-a așezat împreună pe băncile Divanului, pe el boierul, cu el țăranul, cel neapărat de vreo lege. Cu toate acestea, Iordache Pruncu a fost votat în două rânduri ca reprezentant și delegat al plaiurilor putnene. O dată în Divanul ad hoc în 1857, împreună cu celebrul antiunionist Alecu Balș și în dauna unionistului Dimitrie Dăscălescu, și a doua oară în Adunarea Electivă (decembrie 1858) ce urma să îl aleagă pe Cuza, ca susținător al lui fostului domn, Mihai Sturza. E drept că din partea colegiului marilor proprietari. Brrr, prea sunt multe asemănări cu ziua de azi.

În loc de încheiere, în ideea de a adăuga o ultimă tușă la portret, vom lăsa concluziile să fie trase de un un mare om politic și de stat român, de un adversar ireductibil și principial al lumii pe care o întruchipează Pruncu, și el un ales, din când în când, al Vrancei….

“Acolo era un boier mare care se numea Iordache Pruncu, un om cu nume mare în istoria noastră… Acest om era special în prinderea hoților și, de câte ori era vorba a se prinde vreo bandă de hoți, acest domn era însărcinat cu conducerea poterei și prinderea lor. Există și azi cârciuma de la Mozoși, care e aproape de gara Mărășești; acolo se ivise pe atunci o bandă de hoți care se pusese la meterez și trăgea în carnea vie a oamenilor din poteră. Atunci ce a făcut domnul Pruncu? A zis că nu trebuie să se expună potera așa mult la moarte și a trimis înapoia casei vreo zece …soldați, care s-au suit în pod și au început a trage în carne vie; au ucis vreo trei, patru și ceilalți s-au predat…”

(Mihail KogălniceanuOpere V: Oratorie III, 1878-1891: partea 1, 1878-1880, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, p. 370)

P.S. O poveste spumoasă relatată de I.L. Caragiale despre viața aventuroasă a fiului lui Pruncu puteți citi aici:

Casa Pruncu mai are vreun viitor?